fiinta
"fiinta" rezultate au fost gasite 12
Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel |
| Ideea fundamentală a încercării noastre este aceea de a înţelege modul în care Gabriel Marcel îşi elaborează teoria existenţei având la bază reinterpretarea conceptului de transcendenţă. Demersul marcelian îi aminteşte omului că este doar un oaspete cu drept de şedere limitat. Transcendenţa-i permite să-şi recunoască neputinţa, finitudinea, failibilitatea şi culpabilitatea, ea este răspunsul spiritual la limita a ceea ce poate fi făptuit. Este important să aruncăm o privire de ansamblu asupra vieţii şi operei, deoarece, el însuşi nu s-ar fi opus, considerând că elementul biografic pe de o parte şi cel spiritual, de cealaltă parte, nu pot fi disociate. Filosofia lui este o „experienţă transformată în gândire”, precupările lui, sunt imaginea micului orfan (de mamă) care îşi întreabă mătuşa: „unde sunt morţii?”, nelinişte precoce care i-a determinat întreaga sa căutate posterioară. . Fiinta, existenta, problema, mister, transcendenta, comprehensiune |
|
Filosofia culturii Numar pagini: 13
|
28. Mircea Eliade |
|
"Ca filosof al culturii, Mircea Eliade a sesizat cu acuitate profunda consonanţă tematică şi, până la un punct, de abordare a problematicii, dintre mit şi filosofie; în plus, datorită deosebitei sale familiarităţi cu ambele domenii ale spiritului uman, a putut să o şi ilstreze apelând la cazuri concrete revelatoare. «Enigma» timpului este tocmai unul dintre acestea. Pentru a-şi expune punctul de vedere, Eliade porneşte şi el de la eterogenitatea timpului, de la diversitatea trăirilor lui, care este o caracteristică a omului de oriunde şi de oricând. Numai că Eliade ştie să facă diferenţe în cadrul acestei trăsături general umane, descoperindu-ne faptul că există deosebiri radicale între omul modern, nereligios, şi omul religios al societăţilor primitive – în ceea ce priveşte trăirea discontinuă a timpului. Desigur, şi omul nereligios contemporan „cunoaşte o oarecare discontinuitate şi eterogenitate a Timpului. Există şi pentru el, în afara timpului monoton al muncii, timpul răgazului şi al spectacolelor, «timpul festiv»; şi el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte timpuri de intensitate variabilă; atunci când ascultă muzica preferată sau, îndrăgostit, aşteaptă ori întâlneşte persoana iubită, el simte, evident, un alt ritm temporal decât acela în care munceşte sau se plictiseşte.” Totuşi, pentru el timpul nu prezintă denivelări radicale în interiorul propriei esenţe ci are o singură natură, în armonie cu structura fiinţei sale şi de aceea „constituie cea mai profundă dimensiune existenţială, este legat de însăşi existenţa umană, are deci un început şi un sfârşit, care este moartea, stingerea existenţei. În pofida multiplicităţii ritmurilor temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite, omul nereligios ştie că este vorba mereu de o experienţă umană în care nu se poate insera nici o prezenţă divină.”
BIBLIOGRAFIE 1. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, traducere de Rodica Chira, Humanitas, Bucureşti, 1992 2. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Humanitas, Bucureşti, 1992 3. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, traducere de Doina Cornea, Dacia, Cluj-Napoca, 1990 4. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I-III, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică,1991 5. Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, partea a 2-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 6. Platon, Timaios, traducere de Cătălin Partenie, în Platon, Opere, Vol. VII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993 7. Wilhelm Dilthey, Théorie des conceptions du monde. Essai d’une philosophie de la philosophie, trad. par Louis Sauzin, P.U.F., Paris, 1946 8. Vasile Tonoiu, Ontologii arhaice în actualitate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 9. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie general㸠Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 . Mircea, eliade, filosof, cultura, enigma, mit, filosofie, spirit, uman, timp, omul nereligios, eterogenitate, discontinuitate, ritmuri, temporale, timpul profan, desacralizat, timpul mitic, revenire, inceput, platon, timaios, phaeton, helios, pamant, timpul, circular, marele timp, fiinta, timpul sacru, responsabilitate pe plan cosmic, timpul originii, obsesia ontologica, prezenta zeilor, lumea puternica si pura, parmenidian, receptacol, loc natural, neant, timpul forte, eternitatea, omul religios arhaic, sacrul si profanul, tratat de istorie a religiilor, incercarea labirintului, istoria credintelor si ideilor religioase, victor kernbach, vasile tonoiu, wilhelm dilthey |
|
Istoria filosofiei româneşti Numar pagini: 8
|
Mutatii genomice si cromozomiale |
|
Intreaga lume vie si orice fiinta , inclusiv omul , reprezinta rezultatul larg proces de evolutie.Evolutia naturii , care s-a produs in trei miliarde de ani, a fost posibila datorita a trei factori principali : mutatiile , recombinarea genetica si selectia naturala. . Mutatii, genomice, cromozomiale, evolutie, mutatiile, recombinarea, genetica, selectia, naturala, mutatia, mendel, hugo, de, vries, watson, crick, universul, cromozomial, sindromul, down, tipatul, pisica |
|
Biologie Numar pagini: 9
|
Apostol Bologa intr-o anumita interpretare |
|
"Primul nostru romancier in sensul modern al cuvantului, creatorul epic al unor opere decisive ca „Ion", „Padurea spanzuratilor" si „Ralscoala", prin care romanul romanesc a intrat in circuitul literaturii universale, omul inalt cu ochi albastri ce parea prietenilor lui o figura sculptata intr-o marmora pura, cu sufletul nobil, inaltat „aproape de puritatea stelelor", cum l-a vazut George Calinescu, — Liviu Rebreanu a fost adesea inspirat de experienta tragica a razboiului, imprumutand eroilor sai principali (ca Remus Lunceanu din povestea „Calvarul") o parte din fiinta sa sufleteasca de om tanar, ravasit de razboi.
Se stie ca „Padurea spanzuratilor" e proiectia in fictiune a dramelor absurde ale razboiului, petrecute pe fronturile hibridului si tiranicului stat austro-ungar. Geneza romanului, luminand o drama din familia scriitorului, indica realitatea concret-istorica si zbuciumul uman profund din care a izvorat seva romanului. Dar a considera romanul o copie a unui caz particular ar fi o mare eroare. Framantarile dramatice ale lui Apostol Bologa sunt ale generatiei lui Rebreanu si mai ales ale lui insusi. Romanul e o creatie in care s-au topit zbuciumarile si indoielile, visele si sperantele lui Liviu Rebreanu si ale camarazilor lui de generatie. Considerat dezertor din armata austro-ungara, Liviu Rebreanu a fost arestat din ordinul Comandamentului armatei germane ce ocupase Capitala si urma sa fie trimis sub escorta la Budapesta, unde trebuia sa fie judecat dupa regulile justitiei martiale. El s-a azvarlit cu energia disperarii asupra soldatului ce-1 pazea, a inchis usa cu cheia pe dinafara si mergand incet ca sa nu atraga atentia s-a adapostit la libraria Steinberg. Cu ajutorul unui bun prieten, pictorul Jean Steriade, odiseea lui Rebreanu [de om cu groaza con¬damnarii la moarte din anii 1916-1918, evocata in nuvela ,Calvarul" (1919)] a luat sfarsit prin fuga bine organizata spre Moldova refugiului. Biografia lui Emil Rebreanu, ca si a autorului insusi, a imprumutat numai elemente ale particularului, necesare pentru a da culoare generalului, tipizarii unui personaj ca Apostol Bologa, un tanar de 20 de ani „avand ceva din infatisarea tinerilor de la ince¬putul secolului gata sa moara pentru un dor". Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor, fusese condamnat la moarte pentru ca.....................". Liviu, rebreanu, padurea, spanzuratilor, apostol, bologa |
|
Limba si literatura romana Numar pagini: 5
|
22.Constantin Noica (1909-1987) |
|
"Constantin Noica s-a născut în localitatea Vităneşti, judeţul Teleorman. Urmează cursuri la liceele Dimitrie Cantemir şi Spiru Haret din Bucureşti, apoi, între 1928 şi 1931 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A urmat studii pentru specializare în Franţa 1938-1939. Îşi ia doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (publicată în acelaşi an, 1940). În anii războiului este referent pentru filosofie în cadrul Institutului Româno-German de la Berlin. Între anii 1949 şi 1958 are domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel, iar între decembrie 1958 şi august 1964 este deţinut politic. Din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logică al Academiei Române, de unde se va pensiona în 1975. În 1988 i s-a acordat Premiul Herder, iar în 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.
O preocupare constantă a lui Noica a fost de a pune în discuţie statutul filosofiei. Astfel, în Încercare asupra filosofiei tradiţionale el socoteşte că filosofia se opune ştiinţei. Ştiinţa e teoretică, obiectivă, un univers închis. Filosofia reacţionează împotriva teoreticului pur, se întoarce spre concret, coboară pe pământ, îşi asumă un univers deschis. Certitudinile ştiinţei sunt incertitudinile filosofiei. Mai important este însă reversul. Filosofia obţine din incertitudinile sale trei tipuri de certitudine: 1) întâlnirea cu sinele (nu cu lucrul) conştiinţa existenţei omului. 2) întâlnirea cu îngrădirea omului – conştiinţa existenţei îngiăciite, 3) întâlnirea cu un dincolo de sine – conştiinţa posibilităţii de a depăşi îngrădirea................." BIBLIOGRAFIE 1. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Buc., Ed. Humanitas, 1996 2. Noica, Constantin, Devenirea întru fiinţă, Buc., Ed. Şt. şi Enciclopedică, 1980 3. Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Buc., Ed. Eminescu, 1987 4. Noica, Constantin, Jurnal de idei, Buc., Ed. Humanitas, 1991 1. Noica Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Buc., Ed. Cartea românească, 1986 2. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Buc., Ed. Humanitas, 1993 3. Ion Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996 4. Gheorghe Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filosofia românească, Buc., Ed. Paideia, 2002 . Constantin, noica, incercare asupra filosofiei traditionale, ingradirea, omului, constiinta, dincolo, de, sine, criza, omului, heraclt, parmenide, ratiunea, libertatea, supunere, adevar, infinitate, hegel, kant, teza, parmenide, heraclit, actul, estetic, frumosul, ambivalent, arta, ambigua, umila, precara, fiinta, fiinta din sanul realului, spatialitate, temporalitate, camp, natura, eterogena, haosul, fiinta autentica, antropomorfizare, modelul cultural european, platon, unu, multiplu, cunoasterea libera, bizantul, niceea, spengler, frobenius, toynbee, ion ianosi, gheorghe vladutescu |
|
Istoria filosofiei româneşti Numar pagini: 5
|
Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi |
| "Stefan Gheorghidiu se autoanalizeaza in doua mari ipostaze, iubirea si razboiul. Esenta lui sufleteasca este eminesciana. Intransigenta lui etica, pasiunea lui absoluta si puritatea lui, profunda neadaptare a unei „sensibilitati nazdravane" (cum o numeste una din eroine) la compromisuri, apartin psihologiei eminesciene. „Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt". „Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi", sunt franturi din marturisirile lui Stefan Gheorghidiu adresate lui Orisan. El exclude posibilitatea tradarii, ca si Eminescu care cerea „credinta pe toti vecii". „Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic pe urma" declara Gheorghidiu, proclamand unicitatea iubirii, forta ei de iluzie care ridica fiinta scumpa pe un piedestal ideal, unic. „In organizarea si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala decat stelele distrugator de uriase". Cu atat mai grea e caderea de la asemenea inaltimi, a lui Stefan Gheorghidiu, ca si a lui Hyperion. Camil Petrescu este eminescian prin trairea unei iubiri coplesitoare cu gustul amar al mortii. El aplica absolutul la o iubire care se dovedeste fragila. Eroul lui bea „pana la fund voluptatea mortii!". Romanul realizeaza in planul lui specific povestea lui Hyperion si Catalin, ca o variatie moderna a celor doua mari teme ale liricii: iubirea si moartea.". Camil, petres, ultima noapte, de, dragoste, itaia noapte de, razboi, stefan, gheorghidiu |
|
Limba si literatura romana Numar pagini: 6
|
23. I.D. Gherea (1895-1978) |
|
"Cu o largă formaţie intelectuală pe care a dobândit-o mai ales ca autodidact dar şi un pianist de valoare, care o vreme la acompaniat şi pe George Enescu, I. D. Gherea a publicat mai întâi o serie de articole în Revista de filosofie, în Revue de Metaphysique et de Morale, în Revue philosophique, dezvăluindu-şi astfel aplecarea către filosofie, făcându-se cunoscut şi acceptat de profesionişti.
Gherea se remarcă însă cu adevărat în filosofia românească în calitate de autor al unei cărţi de excepţie, Eul şi lumea ( Le moi et le monde). Ea a sur¬prins prin puterea şi ştiinţa construcţiei sistematice, prin cunoaşterea desăvîrşită a marilor probleme ale domeniului de exerciţiu, prin dialectica subtilă a discursului, prin originalitate, deci prin valoare............." BIBLIOGRAFIE 1. I.D. Gherea, Eul şi lumea, Bucureşti, Ed. Ştiinşifică şi Enciclopedică, 1984 2. Gheorghe Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filosofia românească, Buc., Ed. Paideia, 2002 3. Bagdasar Nicolae, Scrieri, Buc., Ed. Eminescu, 1988 . Fenomenologie, gherea, george enescu, revista de filosofie, revue de metaphysique et de morale, revue philosophique, eul si lumea, le moi et le monde, mircea djuvara, n, bagdasar, essai d\'une cosmogonie, anthropomorphique, curente si tendinte in filosofia romaneasca, lucretiu patrascanu, lumea, exterioara, subiectul, cunoscator, agnostica, cosmogonie, antropomorfica, muzica, nimic, creatie, neokantiana, bergsoniana, fenomenologica, husserliana, sceptic, constantin dobrogeanu-gherea, dogmatism, meditatii carteziene, filosofia, stiinta, arta, iluzia, fiinta, paul valery, psihologie, eul, epifenomenalista |
|
Istoria filosofiei româneşti Numar pagini: 6
|
Mikel Dufrenne, Opera de artă şi execuţia sa |
|
"Opera de artă trebuie să se ofere percepţiei: dar pentru a trece, într-un fel oarecare, de la existenţă virtuală la o existenţă în act, ea trebuie să fie executată. Iar execuţia se impune cel puţin pentru artele ale căror opere există şi se perpetuează prin semnele în care au fost depuse, aşteptând astfel să fie interpretate. Se poate vorbi, în acest caz, de experienţă virtuală, deşi opera este încheiată şi deşi, în principiu, reprezentarea nu adaugă nimic la ceea ce autorul a vrut să spună. În ceea ce priveşte exigenţa concretizării - cum spune Ingarden - literatura teatrală, de exemplu, ne prilejuieşte în acest sens o foarte bună dovadă. Când citesc o piesă de teatru, simt că ceva lipseşte. Pot, dealtminteri, încerca să înlătur o atare senzaţie imaginându-mi - mai mult sau mai puţin confuz şi după ideea pe care o am despre teatru - punerea în scenă, atitudinile, intonaţiile: e vorba de o execuţie imaginară, evident, dar care deja animă textul şi, câteodată, îl iluminează, cutare cuvânt capătă sens pentru că scapă ca o mărturisire reţinută, altul pentru că.........."
"4.1. Artele în care executantul este autorul Într-adevăr toate artele cer o execuţie; pictorul execută portretul, sculptorul bustul. Creaţia este aici execuţie, în timp ce pentru artele în care execuţia este distinctă nu întrebuinţează acest cuvânt pentru a se demna actul creator: nu se spune că dramaturgul execută o piesă sau compozitorul o sonată. Totuşi, în artele în care execuţia este încredinţată specialiştilor, se întâmplă uneori ca autorul, pentru a-şi crea sau controla creaţia, să-şi asume şi grija execuţiei: Eschil, Molière, Shakespeare sunt pe scenă, Racine compune Mittridate recitând cu atâta impetuozitate că un indiscret s-ar fi neliniştit; muzicianul compune la pian, sau preia funcţia dirijorului aşa cum arhitectul preia, câteodată, funcţia antreprenorului. Nimic nu înlocuieşte învăţămintele practicii execuţia devenind pentru autor, în acelaşi timp, şi cea mai bună sursă de inspiraţie şi cel mai bun mijloc de control. Dar atunci când execuţia coincide cu creaţia se mai poate........." . Mikel, dufrenne, opera, arta, executia, fenomenologia experientei estetice, perceptia, existenta, virtuala, act, teatru, textul, omagiu, piesele, artele, executantul, autorul, mittridate, racine, eschil, moliere, shakespeare, vis, imagine, interio, r intimo meo, fiinta, anterioara, valery, vazutul, facutul, perceputul, rembrandt, zidarul, efortul, schita, ex nihilo, posibilul, absenta, prezenta, exigenta, implinirea, plenitudinea |
|
Estetică Numar pagini: 4
|
V. Antropologia filosofica in epoca contemporana - 13. Omul ca libertate absolută la Sartre |
|
"În numele concepţiei sale despre existenţa concretă, existenţialismul reproşează raţionalismului optimismul ontologic, acea filosofie care, pe urmele lui Hegel, tinde să afirme că în miezul său „realul e raţional”. Împotriva acestui punct de vedere, filosofii existenţialişti vor invoca existenţa răului şi absurdului, a neantului chiar, impli¬cat în inima existenţei. Raţiunea tinde la stabilirea unor adevăruri universale, ea caută să demonstreze şi să explice, preocupată a scoate în relief legăturile logice dintre fenomene. Dar logica - susţine existenţialismul - e un instrument superficial şi artifi¬cial, care, urmărind a organiza fenomenele în clase omogene, ignoră trăsăturile lor particulare, originalitatea lor proprie. Caracterelor generale care constituie esenţa trebuie să li se substituie particularităţile concrete, proprii fiecărui lucru, fiecărui fenomen....................."
BIBLIOGRAFIE 1. Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, trad. Adriana Neacşu, Piteşti-Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2004 2. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Iaşi, Ed. Polirom, 1998 . Omul, libertate, absoluta, sartre, existenta, concreta, existentialism, rationalism, optimism, ontologic, hegel, ratiune, logica, caractere, universul, realitatea, sentiment, izolare, anxietate, angoasa, greata, fiinta si neantul, temperamentul, structura, mentala, libertate, elita, les salauds, conformism, fariseii, lasii, morala, traditionala, credinciosul, indragostitul, burghezul, omul, rea-credinta, l\'etre-pour-la-mort, condamnat la libertate, conditia, umana, ernest stere |
|
Antropologie Numar pagini: 5
|
Gabriel Liiceanu, Determinarea tragicului în limitele geografiei fiinţei |
|
"§ 1
Registrele fiinţei se determină în raport cu conceptul de limită: animalitatea reprezintă limita care nu se cunoaşte pe sine; supra-umanul este conştiinţa de sine a limitei. § 2 Cu tragicul ne aşezăm într-o zonă a fiinţei populată de existenţe finite şi conştiente. Situaţia tragică nu este compatibilă decât cu fiinţe conştiente finite confruntate cu limita. § 3 Dacă tragicul se înscrie în zona dialogului între conştiinţă şi limită, înseamnă că terminarea lui nu se poate face decât prin determinarea calităţii limitei. O fenomenologie a limitei poate fi întreprinsă pornind de la o ierarhie a gazdelor de posibilitate în depăşirea limitei devine la limită, o limită principal nedepăşibilă. § 4 Singura limită de nedepăşit este finitudinea însăşi. Tragicul trebuie căutat în întâlnirea unei fiinţe conştiente cu propria sa finitudine percepută ca limită.........." "............§ 23 Există două modalităţi majore de anulare a tragicului descris în limitele peratologiei: a) relativizarea limitei absolute, care trimite la anularea tragicului existenţial prin postularea unui paradis extramundan; b) absolutizarea limitei relative, care trimite la anularea tragicului istoriei prin ,,îngheţarea" istoriei şi postularea unui paradis terestru. § 24 Orice tentativă de anulare a tragicului reprezintă o formă a desolidarizării fiinţei conştiente finite de propriul ei statut ontologic, respectiv un refuz al omului de a-şi trăi viaţa, şi al omenirii, istoria. § 25 Tragicul deci s-ar putea defini: dacă-ţi depăşeşti limitele, eşti ,,pedepsit"; dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om..........." . Fiinta, constiinta, gabriel, liiceanu, determinare, tragic, limite, fenomenologie, animalitatea, supra-umanul, finitudinea, moartea, individ, istoria, omenirea, opera, pesimismul |
|
Estetică Numar pagini: 4
|
V. Antropologia filosofica in epoca contemporana - 12. Omul ca loc de deschidere a fiinţei la Martin Heidegger |
|
"Luând poziţie critică faţă de orientarea speculativă, abstractă a gândirii filosofice şi etice, existenţialismul va face din „concretul" fiinţei umane obiectul central al reflec¬ţiei filosofice. Referindu-se la natura preocupărilor şi la valoarea rezultatelor obţinute de filosofia contemporană în problema omului, unul din principalii reprezentanţi ai existenţialismului, Martin Heidegger, declara: „Nici o epocă nu a avut atâtea cunoştinţe variate despre om câte are cea actuală. Nici o epocă nu a putut obţine atât de repede şi atât de uşor aceste cunoştinţe, precum cea actuală. Şi totuşi, nici o epocă nu a ştiut atât de puţin ce este omul, ca epoca actuală. Niciodată omul nu a constituit în aşa măsură o problemă, ca în epoca noastră".
Constituie, fără îndoială, unul din meritele remarcabile ale existenţialismului faptul de a fi analizat cu atâta patos şi pregnanţă condiţia fiinţei umane şi, implicit, problema raportului dintre individ şi societate. După cum se ştie, existenţialismul s-a dezvoltat în două direcţii diferite, una atee (Sartre, Camus, Heidegger ş.a.) şi alta religioasă (Karl Jaspers, Gabriel Marcel ş.a.), comportând nuanţe particulare în tratarea unor probleme fundamenale, ca problema existenţei, aceea a libertăţii etc............." BIBLIOGRAFIE 1. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003 2. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Iaşi, Ed. Polirom, 1998 . Omul, loc, deschidere, fiinta, martin, heidegger, existentialismul, constiinta, originalitate, omul, lumea, fiinta si timp, ontologie, fiintare, dasein, incertitudine, eu, neant, existent, obiect, liniste, tentatie, impotmolire, decadere, angoasa, sentiment, tragic, pesimism, existentialist, jaspers, moartea, fatalitate, ernest stere |
|
Antropologie Numar pagini: 5
|
III. Evolutia conceptiilor despre om in epoca moderna si cea contemporana - 7. Afirmarea demnităţii umane; omul – scop în sine în filosofia lui Kant |
|
"Mare admirator al lui Rousseau, Immanuel Kant va face din om în calitate de fiinţă morală un scop în sine şi totodată scop al naturii. De altfel, el este primul care conştientizează individul în calitate de persoană, fără să mai facă apel pentru aceasta la modelul unei divinităţi personale. În acest sens, el face o distincţie explicită între lucruri, în care include obiectele neînsufleţite dar şi fiinţele lipsite de raţiune, a căror singură valoare este de mijloace – şi persoane, fiinţele raţionale printre care şi omul, a căror natură este de a fi totodată scopuri obiective, cu neputinţă de subordonat unui scop mai înalt decât ele.
Valoarea omului în calitate de persoană este atât de mare încât Kant consideră că doar prin simpla calitate de persoană omul este obligat să-şi întreţină viaţa. Natura omului este însă duală, căci prin corpul său material el este membru al lumii sensibile, supus legilor cauzalităţii fizice, care reprezintă pentru voinţa lui principii exterioare ale acţiunilor, simple fenomene printre alte fenomene. Integrat sistemului naturii, omul este o fiinţă de importanţă redusă şi are o valoare comună cu a celorlalte animale. Faptul că le este superior prin intelect şi îşi poate formula el însuşi scopuri îi conferă numai o valoare exterioară a utilităţii sale, în cadrul schimbului între semeni, unde este considerat tot ca un lucru.............." BIBLIOGRAFIE 1. Kant, Critica raţiunii practice trad. Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972 2. Kant, Scrieri moral politice, trad. Rodica Croitoru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 3. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Iaşi, Ed. Polirom, 1998 . Afirmarea, demnitate, uman, omul, scop, filosofia, kant, immanuel kant, rousseau, fiinta, morala, natura, lucruri, persoane, valoarea, vointa, principii, exterioare, antropolgia din punct de vedere pragmatic, fiziologic, pragmatic, cunoastere, logica generala, critica ratiunii practice, vointa pura, vointa buna, buna-vointa, sensibila, dorinta, formalismul, metafizica moravurilor, umanitatea, autonomia, basel, spre pacea eterna, ernest stere |
|
Antropologie Numar pagini: 5
|
"fiinta" rezultate au fost gasite 12
