Proteine sintetice

In curand, proteine sintetice!


Una dintre cele mai promitoare cai de combatere a flagelului foametei a aparut, ca in alte cazuri, de-a lungul istoriei stiintei, ca rezultat al unei intamplari. Incercand sa aplice, la sfarsitul anilor ’50, un procedeu biologic de epurare a rezidurilor petroliere, inginerul francez Alfred Champagnat a constatat ca acestea constituie un mediu de cultura extrem de adecvat pentru cresterea si inmultirea microorganismelor. Din deseurile poluante se puteau obtine, rapid si ieftin, proteine.
Ideea, ca orice idee noua, s-a impus la inceput cu oarecare greutate. Totusi, cercetarile efectuate in laborator dadeau rezultate din ce in ce mai promitatoare. Nu numai ca se obtineau, cu ajutorul diferitelor specii de microorganisme, fainuri proteice, in cadrul unor procese de mare viteza si randament, dar aceste fainuri au dat rezultate excelente in urma testarii pe animale. Astefel incercarile efectuate pe pui de gaina si porci au aratat ca, in comparatie cu martorii de control, furajati cu faina de soia, proteinele obtinute din petrol erau foarte bine asimilate si suportate. Mai mult chiar, circa 90% ditre animalele de experienta au prezentat sporuri de greutate superioara celor realizate de matori.
In urma acestor constatari s-a trecut la realizarea unor procese semiindustriale de obtinre a pretioaselor furaje din petrol. In 1971 si 1972 au fost realizate, la Lavera, in sudul Frantei, si in localitatea scotiana Grangemouth, primele instalatii cu o capacitate de productie mai importanta. In prezent, asemenea procedee sunt aplicate in mai multe tari ale lumii.
Care este insa calea de obtinere a proteinelor din petrol? S-au impus pana in [rezent in aceasta directie doua procedee. Primul foloseste ca materie prima o fractiune de la distilarea la 300 – 380 grade C a titeiului, asa – numitul “petrol greu”, care contine parafine normale, neramificate, cu un numar de 15 – 30 atomi de carbon in molecula. Petrolul in amestec cu apa, saruri minerale, amoniac si specia cea mai indicata de drojdie sunt introduse in tancul de fermentatie. Acesta este alimentat, prin partea sa inferioara, cu aer, care aduce oxigenul necesar culturii si, in acelasi timp, asigura un amestec intim al mediului de cultura. Prin intermediul uneisupravegheri atente a temperaturii, a valorii pH-ului (cu ajutorul amoniacului) si a concentratiei solutiei se obtin conditiile optime care asigura dezvoltarea exclusiva a speciei de ciuperca monocelulara aleasa. In acest fel se poate renunta la sterilizarea prealabila a instalatiei si a solutiilor.
Produsele de fermentatie sunt supuse centrifugarii, in urma separarii solutiei nutritive ramanand un amestec apos ce contine cca 15% substante celulare solide. Spalat si apoi drumul combinatelor de crestere industriala a animalelor.
Cea de-a doua metoda de obtinere a proteinelor utilizeaza parafine normale de puritate inalta (97,5 % ), cu 10 – 23 de atomi de arbon in molecula. Fermantatia are loc in tancuri inchise ermetic, in care se introduc, in afara parafinelor, apa, amoniac, aer, potasiu, magneziu, sulfati si fosfati, - componente care sunt in prealabil supuse unei termostelirizari. Apoi sunt insamantate celulele de cultura, care se inmultesc intr-un proces continuu. Dintr-o tona de parafina se obtine circa o tona de substanta celulara.
Avantajele esentiale ale acestor procedee, considerate pe buna dreptate revolutionare, tin pe de o parte de viteza extraordinara de crestere in greutate a masei de cultura. Astfel, in timp ce vegetalele au nevoie de una pana la doua saptamani pentru a-si dubla g...