Omul

OMUL, FIINTA CARE TRANSCENDE TIMPUL SPRE VESNICIE PRIN NADEJDE SI POCAINTA


Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapinit de aspira?ia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine.
Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra c?reia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorin?e pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vie?i viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstrac?ie, el e indreptatit sa recunoasca si speran?a unei vie?i viitoare dup? moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai ra?ional pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorin?a unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul...