Patul lui Procust - poezia

Patul lui Procust
poezia –


“Voi scrie pana la 25 de ani versuri, pentru ca este vremea iluziilor si a versurilor, voi scrie intre 25-35 de ani teatru, pentru ca teatrul cere si o oarecare experienta si o anumita vibratie nervoasa; voi scrie intre 35-40 de ani romane, pentru ca romanele cer o bogata experienta a vietii si o anumite maturitate expresiva, Si abia la 40 de ani ma voi intoarce la filozofie.”
(Camil Petrescu)

Intra-adevar poetul Camil Petrescu este prea putin cunoscut, cu exceptia poeziilor din armata comentate de Calinescu in Istoria literaturii romane si cele incluse in romanul Patul lui Procust.
Poezia omonima se pliaza tocmai pe iluziile despre care vorbeste autorul si asta in ciuda nuantei deprimante si tonului sumbru, tema fiind cea a naturii umane ilustrata prin prisma dualitatii.
Titlul are, bineinteles, aceeasi semnificatie cu titlul romanului si are in vedere sensul conotatativ al acestei expresii. In sens denotativ, sintagma are o explicatie ce provine din mitologia greaca: talharul Procust ataca trecatorii pe drumul dintre Atena si Megara. El avea doua paturi, unul foarte mare si unul foarte mic, unde ii aseza pe trecatorii prinsi. Pe cei inalti el ii aseza pe patul cel mic, pe cei scunzi in patul cel mare. In ambele situatii ii chinuia pe nefericitii trecatori, torturandu-i pana cand ajungeau sa se potriveasca cu dimensiunea patului in care erau asezati. Procust isi gaseste si el sfarsitul, fiind ucis in acelasi mod in care ii omora pe trecatori de catre Tezeu.
Prin extensie, in sens conotativ, expresia Patul lui Procust simbolizeaza intentia de a impune un tipar prestabilit prin intermediul anumitor constrangeri sau poate sugera incompatibilitatea in relatiile interumane.
Discursul liric este structurat in sase catrene cu rima imperecheata si ritm iambic.
In prima strofa eul liric constientizeaza natura limitata a existentei sale – “felie de noroi e cisclul meu” avand un sens polivalent. Pe de-o parte, notiunea de “noroi” denota trairea telurica, lipsita de consistenta spirituala, iar, pe de alta parte e un indicator al lipsei de calitate si el maleabilitatii. Asociat vietii, comparat cu aceasta, nu face decat sa evidentieze o existenta pe cat de instabila pe atat de influentabila si acaparatoare pana la dependenta.
Alaturarea termenului “felie” exprima ideea de fragmentare a vietii, de constientizare a efemeritatii si a cantitativului. “Ciclul”, viata insasi nu e decat repetabilitatea aceleiasi existente liitate.
“Capatul carent” devine eterna destinatie a ordinii interioare, ca echilibrului, dar spre care “privim cu greu” data fiind lipsa garantului, a credintei absolute.
“Fuiorul tors al cretei” simbolizeaza tocmai acele limitari constientizate care il impiedica sa-si dauneze siesi, dar, in acelasi timp, ii ingradeste orice elan aspirational.
Incepand cu al doilea catren, discursul liric capata aspectul unui monolog adresat divinitatii, evidentiat prin “Triunghiul Tau”. “Albatrosii”, “mlastina cu viermii rosii” constituie “mirajul frumusetii nevalente”, peisajul pamantesc, “imprejurimile” peste care “ochiul” incearca sa se inalte.
Ideea dualitatii este sustinuta si prin strofele III si IV, prin dorinta vadita de accedere catre un plan superior: desi “plin de bale si vascos” eul liric aspira “sa se infrupte din soare” asemeni “nuferilor suavi hraniti cu putrezime” Astfel, prin antiteza ...