Enigma Otiliei – Psihologie moderna si dramatism

Enigma Otiliei – Psihologie moderna si dramatism
Ion Balu


Balzacian in esenta, G. Calinescu modernizeaza surprinzator procedeele clasice, straduindu-se sa iasa de sub tutela strivitoare a maestrului. Vizibil ramane mai intai efortul de innoire in insasi desfasurarea conflictului epic. Actiunea romanului se deschide si se inchide cu o secventa aparent identica. Similaritatea consta in faptul ca pe locuinta lui Costache Giurgiuveanu se opresc, din nou, dupa multi ani, privirile lui Felix. Identitatea spunem, este aparenta. Cladirea isi pastreaza permanentele stiute, dar peste oameni si lucruri a trecut necrutator timpul: “…intr-o duminica, o lua pe strada Antim. Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant, si curtea toata napadita de scaieti. Nu mai parea sa fie locuita. Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda , inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede in ureche: <>”
Sub aparenta devenirii, aceeasi permanenta si-o pastreaza Felix: “…profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi. Se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”. Asa se si explica melancolia asternuta peste trecut, zambetul trist ca soarele de septembrie ce cade deasupra amintirilor scumpe lui. Finalul inchide romanul Enigma Otiliei prin succinta concentrare a unei secvente temporale din existenta lui Felix Sima . Sa retinem ca reductia dezvolta pana la limita dominantele caracteriale stiute. In aceeasi maniera, asemanatoare cu sfarsitul romanului Educatia Sentimentala de Flaubert, sunt abreviate destinele lui Stanica si Pascalopol. Procedeul are insusirea de a prelungi iluzia realista dincolo de incheierea efectiva a naratiunii.
In schimb destinul sinuos al Otiliei imprima conflictului epic o permanenta deschidere. Propozitia: “De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia” atribuie personajului o miscare potentiala spre neprevazutul existentei, lasand imaginatiei putinta de a visa nestingherita.
Un element neasteptat de modern il constituie grefarea pe structura narativa, in capitolul al XVIII-lea, a unei secvente specifice genului dramatic. In camera lui Costache Giurgiuveanu, dupa intaiul infarct al acestuia, membrii familiei Tulea, Stanica si doctorul Vasiliad se angreneaza, nepasatori, intr-un pasionant, dar necuviincios in conditiile date, joc de carti. Toti vorbesc , exprimandu-si propriile ganduri intr-o totala indiferenta pentru opiniile celorlalti. Scena este fin motivata prin implicarea lui Felix ca martor auditiv involuntar: “…auzea, rand pe rand, fragmente din frazele fiecaruia, distingandu-le dupa timbru, caci jucatorii erau ascunsi, ca zeii, in norii de fum.” Singular in epica autohtona a perioadei interbelice, procedeul utilizat de G. Calinescu va deveni o modalitate curent folosita in proza contemporana universala a ultimelor decenii, de la Ramon Perez de Ayala pana la Natalia Ginzburg si Antonia Tabucchi.
In caracterizarea personajelor, G. Calinescu foloseste, cu exceptia limbajului, toate celelalte mijloace cunoscute ale retoricii clas...