Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian

Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian

Mihai Eminescu, ca adept al filozofiei germane, a pus accentul ?n crea?iile sale de valoare, pe ontologie, al c?rui obiect principal este problema existen?ei, ghid?ndu-se dup? ideile lui Kant, Hegel ?i Schopenhauer. Timpul este o modalitate de existen?? de fiin?are a obiectelor ?i fenomenelor, ?n dependen?? de succesiune, ritmul ?i dezvoltarea lor.
No?iunea de timp constituie supratema crea?iilor eminesciene, relevat? prin trei concepte temporale: „fugit irreparabile tempus”, „panta rhei” ?i „carpe diem”. Conform filozofiei germane, esen?a existen?ei exprim? dorin?a uman? de a conferi vie?ii un sens, o valoare, c?ci „Nu tr?im oric?nd, de aceea nu putem tr?i oricum” (Erich Fromm). Idealul prin care dorim s? conferim sens propriei vie?i este de fapt scopul global al ini?iativelor. Via?a, ?n esen?a eminescian?, este o traiectorie modelat? de timp, din perspectiva unui ?el suprem. Acest concept, „carpe diem”, este ilustrat ?n poezia „Dintre sute de catarge”, prin versurile „De-i fi gonit norocul / Fie idealurile”. Norocul sugereaz? scopul suprem , al ?ansei, eroul liric privind valorile umane sub cele dou? aspecte ale vie?ii :clipa ?i n?zuin?a spre ve?nicie, ?mplinire. ?ntreb?rile retorice „C?te oare le vor sparge / V?nturile, valurile?” ?i „ C?te o s? le-nece oare / V?nturile, valurile?” accentueaz? simbolul v?nturilor ?i a valurilor, ce denot? obstacolele la care este supus? fiin?a uman? ?n starea de dorin??. Prin urmare, pentru a ne tr?i clipa, via?a trebuie s? ne opunem impedimentelor existen?ei.
Predilec?ia pentru studierea acestor teme existen?iale se eviden?iaz? ?n perioad? activit??ii ca ziarist a lui Eminescu, ?n special din 1882, c?nd s-a remarcat ca corespondent al ziarului „Timpul” . ?n aceast? etap?, scriitorul a contactat permanent problemele prezentului, av?nd cuno?tin?e despre trecut ?i speran?a ?n viitor. Aceste idei confirm? faptul c? timpul nu este simetric. Erich Fromm, ilustrul filozof german afirma ideea c? viitorul ?i trecutul nu se pot suprapune, „trecutul poate influen?a ?ntr-o anumit? m?sur? viitorul, pe c?nd viitorul nu poate influen?a trecutul, ca proprietate a ontologiei, datorit? ireversibilit??ii timpului.
Fenomenul „fugit irreparabile tempus” determin? pecetluirea existen?ei umane de c?tre timp, reliefat? de Mihai Eminescu ?n poeziile „Singur?tate”, „Departe sunt de tine”, „Trecut-au anii” ?i „Dintre sute de catarge”. ?n „Singur?tate” scurgerea iremediabil? a timpului produce un efect distructiv clipelor fericite al?turi de iubit? : „?i mi-i ciud? cum de vremea / S? mai treac?, se ?ndur? / C?nd eu stau ?optind cu draga”. Monotonia timpului, ce rezid? din simbolurile zoomorfe „greieri, ?oareci” determin? starea fiin?ei poetice ?n culmile decep?iei, supus legilor Universului. Perspectiva tragic? a fenomenului este evocat ?n lucrarea „Departe sunt de tine” , unde eroul liric r?m?ne victim? a timpului, un suflet b?tr?n ?i singur, aruncat ?ntr-un noian necunoscut de suferin?e : „Voi fi b?tr?n ?i singur, vei fi murit de mult!”.
No?iunile fundamentale ale ontologiei, spa?iul, timpul, sunt completate ?n medita?ia „Trecut-au anii”. ?n aceast? contopire este relevat? prin versurile „Trecut-au anii ca nori lungi pe ?esuri”, ce denot? trecerea nesf?r?it? a norilor prin ?esurile pustii, asociat? u acea curgere neoprit? a anilor. Con?tientizarea faptului c? anii „niciodat? n-or s? vie iar?” este dat? de conceptul „panta rhei”. Ipostaza de suferind ?i solitar a eroului liric este completat? cu ?ntunecarea sufleteasc?: „Iar timpul cre?te-n urma mea ... m?-ntunec!...