Zaharia Stancu sau poezia prozei

Zaharia Stancu sau poezia prozei

Formula realismului liric sub care a fost inregistrata contributia lui Zaharia Stancu la dezvoltarea prozei noastre contemporane se dovedeste in cazul lui extrem de aproximativa, printr-o cuprindere prea larga pentru particularitatile artistice pe care are pretentia de a le identifica. Orice formula se cuvine dealtfel concretizata si detaliata printr-o analiza la obiect. Nu e cu putinta sa ne multumim a-1 asocia pe Zaharia Stancu unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, George Mihail Zamfirescu sau Ionel Teodoreanu. Gestul firesc pe care trebuie sa-1 adaugam este disocierea.
Sa amintim intai de toate ca infuzia lirismului in proza era considerata de Lovinescu drept un fenomen de imaturitate, sensul evolutiei moderne reprezentindu-1 dimpotriva obiectivarea. Ceea ce criticului i se paruse a fi un anacronism avea sa devina insa, dincolo de orice previziune nascuta din considerente de sistem, o realitate constrangatoare a prozei romanesti (si nu numai!) de dupa ultimul razboi. Ceea ce Lovinescu se complacuse sa ignore era faptul ca genurile literare evolueaza si se revitalizeaza nu numai prin purificarea esentei lor, dar si prin hibridare. In conditiile date, departe de a fi un element de disolutie, lirismul poate contribui din plin la amplificarea efectelor naratiunii. Chiar daca, principial, ideea puritatii genurilor nu poate fi infirmata, rezultatele efortului artistic se apreciaza dupa calitatea operei concrete si nu dupa corespondenta ei cu normele preexistente.
Implicatiile lirismului in proza obliga insa la o clarificare teoretica si mai importanta. Ca domeniu al subiectivitatii umane, aplicate fireste la obiect, adica, in termeni luk?csieni, al autoconstiintei umane, arta este in intregimea ei lirism si nu poate fi altfel. Trebuie prevenit impotriva confuziei destul de raspandite intre lirism si poezie sau, cum zice Croce, liricitate. Deosebirea, in literatura artistica, dintre poezie si proza nu e de substanta, ci de modalitati, lirismului direct opunandu-i-se, desigur conventional, lirismul indirect, intermediat.
A defini asadar un gen literar (genul liric) sau un stil artistic (realismul) prin atributul lirismului poate conduce la omisiuni si neintelegeri cu grave repercusiuni. In realitate, difererenta e, repetam, de modalitati si, adaugam, in aparenta — de intensitate. Cu aceste precizari, putem accepta pana la un punct notiunile de circulatie aproape universala.
De aici rezulta ca realismul liric nu semnifica mai mult decat o anumita infiltrare a viziunii si mijloacelor poeziei in teritoriile severe si reci ale prozei. Altfel, epica cea mai obiectiva nu e mai putin lirica in adancimea ei si Liviu Rebreanu nu e in aceasta acceptie mai putin poet in constructiile sale austere si impersonale decat Mihail Sadoveanu.
Poezia si proza ne apar in felul acesta ca doua ipostaze distincte ale emotiei lirice, ale caror procedee, recunoscandu-si regimul diferential, se pot valorifica prin izolare si concentrare catre efecte specifice sau, dimpotriva, dispretuindu-1 cu buna stiinta., pot dobandi ecouri noi si multiple prin diversificarea orientarii.
Formula realismului liric presupune prin urmare incidenta poeziei (si nu a lirismului in general) cu proza. Felul concret al acestei incidente trebuie studiat insa de la caz la caz. Fara a ne opri asupra fiecaruia in parte, e necesar sa remarcam elementul comun pentru precursorii lui Zaharia Stancu al infiltratiei romantice. In raportul dintre imaginatie si observatie, scriitori ca Sadoveanu, G. M. Zamfirescu sau Teodoreanu pa...