Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

CAMIL PETRESCU: „Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi”

Stefan Gheorghidiu se autoanalizeaza in doua mari ipostaze, iubirea si razboiul. Esenta lui sufleteasca este eminesciana. Intransigenta lui etica, pasiunea lui absoluta si puritatea lui, profunda neadaptare a unei „sensibilitati nazdravane" (cum o numeste una din eroine) la compromisuri, apartin psihologiei eminesciene. „Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt". „Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi", sunt franturi din marturisirile lui Stefan Gheorghidiu adresate lui Orisan. El exclude posibilitatea tradarii, ca si Eminescu care cerea „credinta pe toti vecii". „Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic pe urma" declara Gheorghidiu, proclamand unicitatea iubirii, forta ei de iluzie care ridica fiinta scumpa pe un piedestal ideal, unic. „In organizarea si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala decat stelele distrugator de uriase". Cu atat mai grea e caderea de la asemenea inaltimi, a lui Stefan Gheorghidiu, ca si a lui Hyperion. Camil Petrescu este eminescian prin trairea unei iubiri coplesitoare cu gustul amar al mortii. El aplica absolutul la o iubire care se dovedeste fragila. Eroul lui bea „pana la fund voluptatea mortii!". Romanul realizeaza in planul lui specific povestea lui Hyperion si Catalin, ca o variatie moderna a celor doua mari teme ale liricii: iubirea si moartea.
Inversunarea satirica eminesciana impotriva Dalilei, acuzand superficialitatea, nestatornicia sentimentelor femeii, capata la Camil Petrescu acel „spirit misogin", de care vorbea George Calinescu. Vicleanul copil de case, Catalin, sagalnic cuceritor al Catalinei, in desfasurarea dramatica a romanului, e dansatorul monden Grigoriade, vag ziarist traind din expediente, chiar escrocherii, potrivit cu mediocritatea sufleteasca a sotiei lui Stefan Gheorghidiu. Numai ca acesta nu poate avea, dupa depasirea momentelor dramatice ale pasiunii, puterea de transcendere a Luceafarului. Daca nu era razboiul, era in stare sa faca o dubla crima pasionala.
Camil Petrescu si-a hranit personalitatea eroului sau nu numai cu sensibilitatea sa exasperanta, ci si cu luciditatea, cu freamatul sau spiritual neistovit. Cultura sa impresionanta care il asaza aproape de un Eminescu, un Calinescu, un Blaga o imprumuta lui Stefan Gheorghidiu, sporind si mai mult prapastia dintre acesta si Ela, o femeie cocheta, inferioara nu numai sufleteste, ci si intelectualiceste, superficiala, foarte departe de zbuciumul unei constiinte lucide. El ar vrea sa o aduca pe Ela in sfera lui principala de preocupari intelectuale, dar, incapabila de speculatii metafizice, cand sotul ii vorbeste de Kant, in mod absurd, in patul conjugal, el se trezeste „cu amandoua pernele de puf si dantela in cap".
Frumusetea fizica si tineretea Elei (are 20 de ani) este pictata cu o gratie ce aminteste de poemele de dragoste din ciclul „Un luminis pentru Kicsikem", din unicul lui volum de versuri.
Desi tehnica sfideaza caracterologia clasica, Stefan Gheorghidiu e un personaj viu, care traieste in planul fictiunii cu sufletul lui pasionat, cu inteligenta lui patrunzatoare, cu onestitatea lui imaculata, neinteles si nefericit. Se aseamana cu Ladima, numai ca acela e poet, victima a iluziei, pe cand Stefan Gheorghidiu e filozof insetat de certitudini.
Primeaza trasaturile individuale in realizarea acestor caractere eminesciene, insetate de absolut, desi Camil, in ciuda fa...