Al. Philippide - Izgonirea lui Prometeu

AL. PHILIPPIDE: "Izgonirea lui Prometeu"
Al. Philippide a debutat printr-un romantism intempestiv ce s-a clasicizat treptat in timp, daca nu totdeauna in substanta cel putin in expresie. Poemul „Izgonirea lui Prometeu" apartinand fazei de tinerete si figurand in primul volum de versuri „Aur sterp" (1922) ilustreaza in modul cel mai graitor acest romantism at inceputurilor. Reinterpretarea mitului stravechi, nu lipsita de importante note personale, e operata la o temperatura lirica foarte inalta prin viguroase contraste de atitudine si de situatie, prin tonuri hiperbolice si prin simboluri de maxima generalitate. Culoarea evocarii si actiunea conflictului dramatic dau emotiei lirice o vivacitate particulara, care consuna expresiv cu zbaterile spectaculoase ale titanului inlantuit.
In lungul sir de prelucrari ale motivului prometeic, incercarea lui Philippide se remarca printr-o intensificare a resurselor conflictuale care de la confruntarea dintre erou si Zeus se imbogatesc acum printr-o opozitie noua, aceea dintre Prometeu si multime, imprejurare care accentueaza intr-un grad foarte inalt tragismul intregului mit. Caci nu mai este vorba pentru erou de a mai suporta acum doar napasta indraznelii sale in fata zeilor, ci si pe aceea a nerecunostintei acelora pentru care in fond s-a jertfit. Razbunarea ramine mai departe tot a lui Zeus care, prin Pandora, cea cu cutia plina de nenorociri, indeparta pe oameni de la binefacerile focului si-i indemna sa-l faca pe Prometeu „vinovat de raul pe care el nu 1-a vrut". Adunati in valea din apropierea locului sau de suferinta, acestia il huiduiesc fara incetare si par a intentiona sa-l ucida aruncand asupra lui cu pietre. Intre absenta semnificativa a lui Zeus si prezenta amenintatoare a multimii se dezvolta amplul monolog al lui Prometeu, in care regasim aceeasi binecunoscuta mandrie caracteristica razvratirii sale, dar — element inedit — sentimentul de total:a si amara insingurare provocat de dezertiunea multimii a carei hula o aude in sfirsit, dupe ce mai intii o intimpinase cu nedumerire:
„Un urlet surd, adinc ca o furtuna, Imi geme in urechi necontenit.
E vintul care prin prapastii suna
Ori stinci din virfuri s-au rostogolit?"
Uitat in suferinta lui, incatusat de stanca si devorat de vulturul etern, Prometeu are impresia ca timpul se dizolva.:
„Nu creste vesnicia, nici nu scade"
si, dezorientat de nemiscare sau de monotonia soartei sale, asista neputincios la diminuarea fortelor si sensibilitatii lui, incat
„De-atita neclintita vesnicie
Mi-s ochii grei si-abia mai vad pamintul".
Cand intelege totusi ca urletul e-al glasului multimii si nu al vantului vuind prin prapastii, Prometeu sfarima lanturile sugruma vulturul, pentru a izbucni intr-o impresionanta tirada:
„O, urlet, te-asteptam!
Zvicneste singe!
Cutremura-te-n mine, viata! Sfarma- Te-n mine iarasi, racnet de alarma!
0, inima, in pieptul meu te strange Ca un pumn!"
De aici inainte el se adreseaza alternativ lui Zeus si multimii. Deceptia interioara nu-1 deprima, ci-1 intarata si-l mobilizeaz integral, pentru a-1 conduce in cele din urma la expresia atroce a dispretului si la proclamarea grandilocventä a individualismului, dar si a unui scepticism superior si radical ce are pretentia de a se da drept o conceptie universala:
„M-ati izgonit!...
Ma-ntorc in nemurire. Sa-mi caut altd omenire-n loc; Sa-i dau si ei mistuitorul foc; Si ferecat de-o noua-nlantuire,
S-astept sa se mai naruie un cer, S ma mai latre inca-o omenire;Si-asa, din izgonire-n izgonire,
Sa-mi port prin Haos visul meu stingher".
Interesul si...