George Bacovia - Lacustra

G. BACOVIA
Lacustra

Calitatea cea mai importanta a acestei capodopere a liricii bacoviene este, dincolo de sugestia de atmosfera, functiunea simbolica. Poezie mai intai de toate a unei stari de spirit, ca dealtfel intreaga opera a autorului, “Lacustra” reprezinta in miezul ei o reverie temporala in cadrele unei imprejurari banale, dupa cum in cadre relativ asemanatoare “Noaptea de decemvrie” de Macedonski este o reverie spatiala.
Sensibilitatea, activata la maximum de monotonia enervanta a ploii care nu se mai sfarseste, inregistreaza faptul, in fond inexpresiv, semnificandu-l si transformandu-l intr-un dublu simbol: in primul rand evocativ si in al doilea – existential, cel dintai revelat ca atare in continutul imaginii, celalalt sugerat cu discretie, dar indiscutabil evident daca inseram poezia in ansamblul operei bacoviene.
Cadrele reveriei lirice sunt marcate in planul expresiei lingvistice si prin quasi identitatea dintre prima si ultima strofa. Celelalte doua strofe, interioare, reconstituie spatiul imaginar al evocarii. Deplasarea este de la realitate la vis, ca in genere in poezia noastra simbolista, dar spre deosebire de Macedonski, de exemplu, visul nu apare aici ca o forta compensatoare, ci dimpotriva, ca una care prelungeste sentimentul terorizant al trairii reale. Incat, in loc sa indeparteze de existenta, reveria il reintoarce pe poet la ea cu o cruzime neinduratoare care este aceea a propriei lui sensibilitati maladive. Neputand suprima nici un moment constiinta caracterului artificial si iluzoriu al evadarii din realitate, Bacovia face parte dintre artistii care nu se satisfac prin vis, ci, cum se distinge in alte parti ale operei lui – prin proiectia intr-un viitor ideal ipotetic.
“Lacustra” impresioneaza in cel mai inalt grad printr-o remarcabila coerenta si simplitate a elementelor care-i alcatuiesc structura. E mai intai o serie a monotoniei reprezentate de motivul ploii si de acela al singuratatii, ambele intarite de cele mai variate elemente lexicale, ca, de pilda, pentru ploaie: plangand, lacustre, ude, val, podul, mal, pilotii sau, pentru singuratate, exclusivitatea gramaticala a persoanei intai, , evidenta la nivelul verbal si pronominal. Seria monotoniei culmineaza in fine cu sugestia latenta a unei anume somnolente, ca stare intermediara intre veghe si somnul propriu-zis. De aici o anume pasivitate si imprecizie care prevestesc reveria si de fapt ii creeaza premisele. Poetul se lasa dus de gand, iar imaginea de vis sta sub semnul aparentei si al ipotezei
“Si parca dorm pe scanduri ude”
sau
“Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal”.
Asemenea indici gramaticali delimiteaza mai limpede ipostaza imaginara de cea reala si generatoare. Si zicem generatoare pentru ca de fapt prin “Lacustra” ne aflam in fata unei comparatii subconstiente izvorate din semnificarea afectiva a unui eveniment cotidian. Intentia e fireste aceea de a amplifica proportiile fenomenului concret si trait in realitate, prin exprimarea ecoului sau interior si, dincolo de aceasta, de a propune de fapt un simbol al descompunerii universale. Versul cheie al poeziei, splendidul
“Aud materia plangand…”
n-ar avea, judecat altfel, nici o ratiune. Sensul lui devine insa luminos daca-l asimilam, cum suntem dealtfel si constransi de context, unei metafore a ploii. In acest punct seria monotoniei care sustine la nivelul expresiei simbolul evocativ este substituita printr-o noua serie, mai subtila si mai profunda, dar nu mai putin reala, si anume seria pe care o vom numi a terorii de materialitate. Sentimentul mai general...