Octavian Goga - Oltul

OCTAVIAN GOGA
“Oltul”

Capodopera liricii patriotice a lui Goga este o lunga si patetica personificare a celui mai legendar dintre raurile romanesti, frecvent deopotriva in poezia populara cat si in cea culta. Batranul si vijeliosul Olt apare aici ca un pretext al exprimarii suferintelor nationale, dar si ca simbol al unei continuitati istorice. Adresandu-i-se, poetul invoca o comuniune adanca, intemeiata de veacuri, intre destinul unui neam si acela al apelor tacute si involburate, ce dobandesc o maretie si o solemnitate aparte, de zeu. Intreaga prima parte a poeziei detaliaza legaturile de totdeauna dintre romani si Olt prin scene de semnificatie simbolica, relatate la randul lor prin indicii verbali ai unui prezent etern. Cele patru strofe la care ne referim urmeaza o atenta gradatie de la expresia originilor indepartate ale infratirii
“Mult iscusita vremii slova
Nu spune clipa milostiva
Ce ne-a-nfratit pe veci necazul
Si veselia deopotriva…”
pana la expresia despartirii, aparent fireste, dintre om si undele inspumate de oboseala drumului fara sfarsit. Oltul se hotaraste greu sa-si paraseasca meleagurile si poporenii:
“Drumet, batut de ganduri multe,
Ne lasi atat de greu pe noi,
Imbratisandu-ne campia,
Te uiti adesea inapoi”.
Intre aceste doua praguri de timp, strofele mediane introduc imaginea raului ca exponent al sufletului national, caci
“In cetatuia ta de apa
Dorm cintecele noastre toate” etc.

“La sanul tau vin, in amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Si dimineata vin neveste
…………………………….
Si vin pastori cu gluga alba”
pentru a-si impartasi durerile, visurile si sperantele.
Se intelege atunci de ce Oltul devine, dincolo de demnitatea lui naturala a carui imagine apare dealtfel (Goga nu-l vazuse inca la data cand scria poezia, la Budapesta, pe malurile…Dunarii), simbolul grandios si peren al demnitatii si tragediei unui neam instrainat si nedreptatit:
“Caci dulce unda-ti ganditoare:
Durerea unui neam ce-asteapta
De mult o dreapta sarbatoare”.
Urmatoarele trei strofe reprezinta intoarcerea in timp si verbele trec acum la imperfetul evocarii:
“Demult, in vremi mai mari la suflet
Erai si tu haiduc, mosnege”
Poetul apeleaza din nou la scenele cu semnificatie generala, simbolica, pentru a rememora un trecut de glorie si vitejie cand “feciorii mandrei Cosanzene”
“Grabeau din codri la poiene,
Strigind sacuri a subtioara”.
Finalul readuce discursul liric in prezentul imediat, cand pana si indaratnicul Olt se vede incins in lanturi de “imparatul”, sugestie hiperbolica desigur a irobirii nationale:
“Cu unda ta strivita, gemem
Si noi, tovarasii tai buni
Dar de ne-om prapadi cu totii
Tu, Oltule, sa ne razbuni!”
Tonul amenintator atinge aici culminatia lui dramatica sub forma unui extraordinar blestem a carui ultima ipostaza disperata ridica lamentatia la inaltimea tragicului pur:
“Sa versi pagan potop de apa
Pe sesul holdelor de aur;
Sa piara glia care poarta
Instrainatul nost’ tezaur;
Tarana trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropara
Si sa-ti aduni apele toate –
Sa ne mutam in alta tara!”
Particularitatea personificarii ce sta la baza intrgului poem este insa faptul ca Oltul, desi inzestrat cu atatea insusiri de fiinta, daca nu umana, oricum mitologica, nu raspunde nici un moment poetului care i se adreseaza. Asistam astfel nu la un dialog, ci la o invocatie retorica, ce presupune in chipul cel mai natural absenta celui invocat. Caci nu conteaza Oltul ca atare si nu raul apare in alcatuirea lui materiala. Sa se observe inca o data cat de putine sunt in fond aici notele propriu-zis plast...