Mihai Eminescu - Scrisoarea I

MIHAI EMINESCU

“Scrisoarea I”

Prima dintre “Scrisorile” eminesciene, considerata pe drept cuvant o capodopera, a declansat o puzderie de comentarii erudite si filozofice in marginea ideilor ei generale. Imprejurarea poate parea legitima, daca ne gandim ca viziunea lirica se construieste aici pe temelia si chiar pe scheletul unor teorii cu privire la univers, la originea si la finalitatea lui. Ca si “Rugaciunea unui dac”, “Scrisoarea I” propune o cosmogonie cu radacini indepartate in “Imnul creatiei” din “Rig-Veda” si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lecturile schopenhaueriene ale poetului.
Ca intr-adevar Eminescu porneste in mod deliberat de la asemenea surse nu poate fi contestat. Grandiosul tablou al genezei cosmice e aproape o versificare romaneaca a textului indic, iar multe dintre ideile ce se dezvolta in continuare apartin unei conceptii romantice dintre cele mai comune. Daca am reduce prin urmare interesul nostru, cum se procedeaza uneori, numai la asemenea aspecte, n-am intelege bine motivele adanci ale farmecului particular al acestei neasemuite poeme. Sesizand cu exactitate riscul unei atari perspective, G. Calinescu atragea atentia ca “aici nu sunt idei logice [..] ci idei poetice de structura intelectuala”. Cum trebuie insa interpretata aceasta distinctie de insemnatate esentiala in lamurirea problemei?
In primul rand, trebuie constatat ca ideile in sine nu au caracter propriu-zis filozofic in sensul rigorii conceptuale, ci mai degraba mitic, constituindu-se ca niste ipoteze cel mult speculative, exprimate in cel mai pur limbaj simbolic. In al doilea rand, si acesta e lucrul cel mai important, intreaga evocare a inceputurilor lumi ca si meditatia asupra destinului cosmic si omenesc nu reprezinta un scop in sine, ci mijlocul poetic de a sugera continutul propriu al emotiei lirice: tema nimicniciei si a zadarniciei universale, formulata inca de mult in celebra lamentatie biblica: “vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Obiectul e atins prin procedeul predilect al antitezei romantice, organizata aici pe doua planuri dominante: mai intai intre vastitatea si maretia cosmosului pe de o parte si micimea microscopica a omului si a soartei sale in univers pe de alta, iar apoi intre nobletea geniului si mizeria posteritatii sale.
Compozitional poemul strabate o succesiune de momente sau mai exact de orizonturi incepand cu acela al existentei cotidiene
“Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare”
trecand imediat la o spendida invocatie selenara:
“Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci”
cu evidentierea suprematiei universale a astrului noptii, dupa care atentia se fixeaza, in cadrul unei rapide enumerari tipologice, asupra batranului si firavului dascal si ganditor, al carui portret e realizat si el contrapunctic:
“Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,
Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga;
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar”.
Pe seama solitarului filozof e pusa apoi viziunea grandioasa a genezei cosmice si a perindarii generatiilor culminand cu ipostaza finala a stingerii universului. Sunetul adanc si grav de orga devine in aceste versuri extraordinar, comparabil doar cu imaginea zborului cosmic din “Luceafarul”, desi amploarea metrica mai mare confera aici impresiei o anume solemnitate oraculara de o consonanta optima cu maretia si misterul actului ce se infaptuieste sau al...