Mihai Eminescu - Floare albastra

MIHAI EMINESCU
Floare albastra

Creator genial de dimensiuni universale, Eminescu a asimilat influentele romantismului german in puternica lui personalitate artistica. Romantismul lui poarta pecetea sensibilitatii sufletului national si imprumuta adesea imagini din vistieria folclorului, culori din basmele populare. Ideea romantica a geniului singuratic, pe pamant, intruchipata intr-un astru, din “Luceafarul”, si aceea a umanitatii comune si trecatoare, a turnat-o in forma unui basm in care totul se petrece intr-un timp nedeterminat, intr-un poem fundamental (oricat ar incerca unii critici ca Ion Negoitescu sa-l considere “construit didactic”), pregatit de “Fata in gradina de aur”. “Floare albastra” este inca un exemplu, ca multe altele, de puterea artistica a poetului de a prelucra in mod creator unele motive ale romantismului german, topindu-le in structure originale. Tudor Vianu, in “Poezia lui Eminescu”, Buc. 1930, deosebea fundamental simbolul florii albastre din romanul lui Novalis “Heinrich von Ofterdingen” de floarea albastra din poezia lui Eminescu. “Eroul lui Novalis porneste sa caute floarea albastra, adica infinitul, ea reprezinta simbolul unei aspiratii tulburatoare, al nostalgiei catre indepartata patrie a poeziei”. La Eminescu, floarea albastra e simbolul iubiri pierdute, dorul orientat catre trecut, una din atitudinile de capetenie ale eroticii lui Eminescu. Nu numai atat. Zoe Dumitrescu-Busulenga a urmarit simbolul minunatei flori in mai multe poezii ale lui Eminescu. In “Calin – file de poveste” Eminescu realizeaza un tablou feeric al naturii, al padurii de argint, cadru, ca de-atatea ori in creatia lui, al iubirii, aici al nuntii lui Calin cu fata de imparat, regasita. In padurea vrajita vazduhul e “tamaiet” de flori albastre, iar mireasa insasi, aparitie de basm, poarta o stea in frunte, iar in par flori albastre. Zanele din poemul „Miron si frumoasa fara corp” poarta, la fel, flori albastre in plete, ca-n basmele populare.
In unele variante ale poemului „Despartire”, expresie a unui alt moment liric, al dezamagirii, poetul nu mai recheama floarea albastra, ca altadata:
„Nu voiu eu floarea cea albastra
Podoaba parului balai
Caci daca am vr-o rugaciune
E-n veci uitarii sa ma dai.”
Sau alta varianta, unde apare clar ca floarea albastra e metafora vremelniciei:
„Nu floarea-albastra, pieritoare,
Ce vad in parul tau balaiu.”
Forma definitiva e aceea cunoscuta. Floarea albastra si-a pierdut culoarea, s-a ofilit. Poetul nu-si mai impodobeste iubita cu flori albastre si stea in frunte ca-n vremea cand credea in iubire. Iubita si-a pierdut puritatea absoluta: Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta”, „nu floarea vestejita din parul tau balai”.
Eminescu in „Floare-albastra” canta triumful vietii asupra himerelor, a abstractiilor transcedentale. Flloarea ramane albastra pana la sfarsit si e rechemata din trecut ca atare.
Compozitional, „Floare-albastra” are 14 strofe. Dintre acestea numai 3 strofe il exprima direct pe poet, 11 strofe sunt lirica mascata (formula esteticianului german Wilhelm Scherer, aplicata la noi de Tudor Vianu), reprezinta monologul liric al fetei, realizand gratia exceptionala a acestei poezii, ca si-n alte poeme ca „Strigoii” sau „Calin – file din poveste” cand Eminescu evoca in alintarile iubirii chemarile feminine.
Exista o diferenta intre asa de cunoscutele prime trei strofe, sagalnic repros adresat poetului insingurat, cufundat in meditatiile lui filozofice, si celelalte 8 strofe, chemari si fagaduite ale iubirii, integrate admirabil in peisajul eminescian, cu tripticul cunoscu...