Un aspect al titanismului eminescian

Un aspect al titanismului eminescian
(“Venetia”, “Mortua est”, “Strigoii”)

Importanta deosebita a temei titaniene in creatia eminesciana a fost subliniata de amploarea unor studii care i-au fost consacrate de D. Popovici, G. Calinescu si Tudor Vianu.
Un aspect mai putin important al acestei teme fundamentale il constituie nazuinta titanica, nemarginita, a recuceririi din moarte a unei finite scumpe, reluata obsedant in numeroase poeme antume si postme, ceea ce insusi marele poet numea asa de sugestiv in “Rugaciunea unui dac” “moartea mortii si invierea vietii”. Prima dezvaluirea a sentimentelor titanice, a revoltei impotriva mortii, impotriva fragilei conditii umane se stie ca apare in “Mortua est” si este legata de momentul depresionar al disparitiei iubitei de la Ipotesti, moment biographic cu largi ecouri in creatia eminesciana. In una dintre versiunile poemului “Mortua est”, datata octombrie 1866, cu titlul “Elena” si subtitlul “Meditatiune, rabufneste razvratirea, cutezanta titanului romantic care nu se poate consola cu pierderea definitiva a iubitei, cu labilitatea vietii omenesti si incearca sa modifice oranduirea nedreapta a universului.
Recucerirea din moarte a iubitei apare aici prima oara, cu pregnanta stilistica a marelui poet, in care antiteza implineste un mare rol, ilustrand viziunea romantica a universului, a istoriei, a iubirii.
Si cand fantasia gandirea mi-o fura
Si mie-mi nazare ca anii trecura
Ce ard din scheletul cel stors de pamant,
O pala cenusa, un suflet de vant,
Atuncea cand magic pamantu-si deschide
Sa bantui tarana scheletelor hide
Sa caut icoana-ti, o galbena sor
S-o-ating cu a mea buza uscata de dor,
Purtand al meu suflet miros de viata,
Prin noaptea ta stearpa cu aer de ghiata.
“Mortua est” este poemul revoltei titaniene impotriva destinului, impotriva lui Dumnezeu, ocrotitor al unei existente lipsite de sens, sortind lumii si iubitei un sfarsit tragic de nedrept. D. Popovici a deosebit unele influente ale vechii mitologii in tesatura de idei a poemului “Mortua est”.
In admirabilele versuri, de incantatie “Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier, Argint e pe ape si aur in aer”, caierul vrajilor ar fi al parcelor ce decideau destinul uman si poetul se intreaba daca una din parce a putut reda vietii un corp din convoiul scheletic al mortii:
Ce dintru al mortii scheletic convoi
O parca l-a-mpins in viata-napoi.
Intr-un prim moment, Eminescu mentine iluzia fericirii intr-o viata viitoare, o sublima fericirea in contrast cu meschinaria vietii parasite. Fantezia lui creeaza un univers feeric al mortii cu poduri de argint, cu flori care canta, iubita lui este o sfanta regina nemuritoare, cu par lung de raze, cu haina albastra cusuta cu aur. Este momentul amagirii inca, al credintei intr-o alta viata, iluzorie:
De e inc-o viata, de e inc-o lume
Acolo speranta nu-i aur in spume,
Acolo amorul nu este un vis,
N-ascunde otrava dolosu-i suras.
De la aspiratia de creare a unei imparatii infinite, a unui univers sublim al eternitatii sufletului, poetul coboara la viziunea sfarsitului lumii, cand astrele se vor stinge si cerul se va sparge, prefigurand mareata imagine a stingerii universale din “Scrisoarea I”.
Se constituie tragica dilema eminesciana dintre dorinta nemarginita de a cucerii absolutul si constiinta ca omul e subordonat mortii.
Tragismul eminescian rezulta din prabusirea nedreapta a unor titanice aspiratii fara margini.
Titani, sarmani titani de care
Se spune c-au fost pravaliti din cer
De ce-au cazut oare? Pentru ca
Fara margini le era aspirarea,
Fara de margini inima l...