Poezia bacoviana sau confesiunea inadaptabilului

POEZIA BACOVIANA SAU CONFESIUNEA INADAPTABILULUI

- Universul poetic –

De la Romantism incoace numai curentul simbolist a prilejuit o ampla si adevarata miscare de reconsiderare a valorilor. J.M. Cohen definea secolul al XX-lea european ca pe un moment al luptei dintre urmasii si adversarii simbolismului. Evident, panorama literara e mult mai intinsa, dar Cohen a surprins totusi esenta ei.
O personalitate cristalizata intre 1904-1905, George Bacovia s-a impus prin opera sa incepand cu anul 1916, volumul “Plumb”, caruia i s-au adaugat apoi “Scantei galbene” si “Cu voi”. Vesnic izolat, cu o neta individualista, subiectiva, Bacovia a trecut in ochii multora drept un pozeur. Erorea sa fundamentala. In realitate “omul singular, intr-un univers al cumplitei monotonii si al abrutizarii (cum este acela al alui Bacovia) isi suporta singularitatea cu umilinta, ca pe un destin implacabil, lipsit insa de orice maretie” (M. Calinescu). De aici, inclinatia spre morbid si uneari spre macabru. Fara a fi un simbolist ostentativ, Bacovia se inscrie in traditia curentului. “In poezia romaneasca Bacovia este reprezentantul cel mai pur al simbolismului nascut din inraurirea franceza, dar autohtonizat in forme specifice, la noi, in primul rand, de el.” (Al. Piru)
Lirica lui se apropie de latura afectiva a curentului, asa cum o definea Guy Michaud si care cuprindea creatori ca Verlaine, Laforgue, Rodenbach, Mikhail, Samain etc. Din traditia simbolista se vor regasi, la Bacovia, corespondentele, obsedantele reflectari ale culorilor si sunetelor. Preocupat, dupa propria declaratie de simbolismul francez si mai ales de Rimbaud, Baudelaire si Jean Moreas, poetul a marturisit ca, drept carte de capatai, -a stat mereu “Les Nevroses” de Rollinat.
Poezia lui Bacovia este confesiunea unui tip uman: inadaptabilul, intelectual sarac, cu naivitati sublime, visator solitar, un introvertit. La alt pol este “tipul donquijotesc”, “un inadaptat, dar extrovertit, activ in sensul iluziilor sale, fara teama de ridicol. Inadaptabilul pasiv (care nu admite concesia, dar nici nu lupta impotriva ei) cade intr-o stare de lansare, intr-o melancolie iremediabila, osciland intre scepticismul tututor deziluziilor si visarilor nebuloase” (Matei Calinescu). Mediul acestui inadaptabil este fie orasul de provincie cu case in daramare, cu igrasie, orasul murdar, fie mahalaua capitalei. Intr-un astfel de mediu sufletul se strange sub apasari depresive si sub amenintare singuratatii: “Te pierzi in golul singuratii/ O, suflet, mereu de lume fugar”.Compensatoarea reverie se sprijina pe aproape totala si recomandata pasivitate. Geniile mor “In cerc barbar si fara sentiment” (“Cu voi”), “Mai bine singuratic si uitat/ Pierdut sa te retragi nepasator/ In tara asta plina de umor/ Mai bine singuratic si uitat”.
Alunecarea spre latura sumbra a vietii, spre morbid, se produce firesc. Lirismul bacovian transmite adesea ecourile experientei infernului. Lipsa de hiperbolizare nu impiedica desfasurare pe spatii largi, in care apar nu vaste “tablori terifiante, ci unul stramt, sordid, in care se resimte mereu apasarea monotoniei, plumbul plictisului si al suferintelor inabusite, forta inerta a stereotipiei care frange orice elan” (Matei Calinescu) Acest infern devine cadru cotidian, lumea e inchisa, e cerc vicios, orice aspiratie e sortita ratarii si orice element de civilizatie aduce raul. Domina o nastalgie perpetua dupa o patriarhialitate, imposibil de reconstituit. Motivul acesta, al greului apasator este evocat in “Stante burgheze” : “Cafeneaua/ Cu visatori damnati, / Trecut-au ani / Simbolism...