Enigma Otilei - Autor si Narator - Ion Balu

Enigma Otiliei – Autor si narator
Ion Balu


Autorul este o persoana reala, cu date de stare civila atestate, care a trait sau traieste intr-o perioada temporala determinata. El creeaza o opera fictionala: imagineaza evenimentele, plasmuieste personajele, le angreneaza intr-un conflict si le asaza intr-un context socio-istoric. O data redactata, autorul se detaseaza de opera, ramane in afara textului.
Naratorul este un personaj fictiv, care exista numai in textul narativ, o voce careia autorul ii incredinteaza rolul de a relata faptele, de a prezenta personajele si relatiile dintre ele, de a infatisa evenimentele si de a le aseza intr-un timp si un loc anume.
In toate operele literare in proza, naratorul expune actiunea obiectiv, la persoana a treia singular, relateaza la persoana intai singular doar ceea ce vede, ce aude si prezinta doar evenimentele la desfasurarea carora asista sau este implicat direct, ori, mai rar, le infatiseaza la persoana a doua singular, marcata prin pronumele personal “tu” sau prin pronumele personal de politete “dumneata”.
In romanul sau, G. Calinescu foloseste persoana a treia singular, insa realizeaza o naratiune numai partial obiectiva. Din cauza substratului biografic al subiectului si a faptului ca toate personajele de prim-plan sunt proiectii ale rudelor sale, pe care G. Calinescu le-a detestat totdeauna, in Enigma Otiliei autorul ia deseaori locul naratorului, exprimandu-si propriile resentimente, fata de o familie in a care a avut statutul de orfan.
Evocarea trecutului il determina pe G. Calinescu sa aprecieze critic si sa comenteze ironic comportamente si atitudini, sa se delimiteze, prin folosirea reflexivului impersonal cu pronumele in acuzativ, de idealurile terestre ale unor oameni cunoscuti, ori sa fabuleze pe marginea tipologiei, inchipuindu-si evolutiile ulterioare.
Aceasta este singura veriga a procesului creator pe care G. Calinescu nu o poate stapani, procesul desfasurandu-se intern-subiectiv.
Se adauga asumarea perspectivei. Daca ne intoarcem pe strada unde rataceste, obosit, Felix Sima la ora zece noaptea, observam ca privirile ce aluneca pe fata cladirilor, cautand atent o anume casa, sunt atat de acut patrunzatoare incat nu pot fi atribuite tanarului licean. El nu poate avea cunostinte tehnice de arhitectura si ii este imposibil sa distinga in intunericul noptii “umezeala, care dezghioca varul”. Cel ce scruteaza infatisarea locuintelor, substituind personajul, este romancierul a carui privire s-a format in ambianta urbanistica a Italiei, in perioada celor doi ani de specializare arhivistica: “…stada avea un aspect bizar. Nici o casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. Insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii (opera indeobste a zidarilor italieni), marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicula prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteana o caricatura in moloz a unei strazi italice”.
Daca asezam alaturi oricare descriere dintr-un roman balzacian, vom constata ca naratorul noateaza ceea ce, neindoielnic, personajul imaginat ar fi putut observa si ar fi fost apt sa formuleze in expresie lingvistica. In Enigma Otiliei, ca si in Cartea nuntii, in Bietul Ioanide si Scrinul negru, in locul perceptiei eroilor, G. Calinescu in...