Tragicul

Tragicul
La o prim? vedere tragicul pare a fi o categorie estetic? necontroversat?. Orice cercetare ?ns? mai am?nun?it? asupra spiritualit??ii greco-latine ?i iudeo-cre?tine va eviden?ia faptul c?, formula binecunoscut? „tragic este, ?n primul r?nd «ceea ce este relativ la tragedie»" spune mult dar nu totul despre esen?a acestei categorii estetice. Astfel, observa?ia de ?nceput este aceea c? tragicul se g?se?te ?n form? concentrat? ?i specializat? ?n tragedie. Aceasta ?nseamn? c? tragicul ?i tragedia sunt puternic legate genetic: tragicul se na?te cu adev?rat ?n tragedie, dar el nu se reduce la ea. De aici rezult? c?teva sugestii teoretice deloc de neglijat. Astfel, fenomenul tragic este mult mai larg dec?t ceea ce este con?inut ?i reprezentat ?n tragedia ?ns??i. Aceasta pe de o parte. Pe de alt? parte, tragicul se g?se?te ?i ?n alte genuri literare ?i ?n alte arte dec?t cele dramatice propriu-zise: pictura ?i sculptura, ?ntr-o oarecare m?sur?, sigur ?ns? ?n dramaturgia muzical?, ?n oper? ?i balet, ?n oratoriu ?i cantat?, ?n ?ntreg simfonismul european sau ?n forma sonatei, construit? antitetic ?i, desigur, ?n muzica de camer?. Oricum, teoretiz?rile cu privire la tragedie au fost ?nso?ite de regul?, de evolu?ia ?ns??i a dramaturgiei, ?i, ?n acest sens, nu este dificil s? se surprind? leg?turile fire?ti dintre tragediile lui Eschil, Sofocle ?i Euripide ?i teoria aristotelic? a catharsis-ului dintre Corneille ?i Racine ?i considera?iile lui Boilleau asupra „unit??ii celor trei reguli", dintre Shakespeare ?i revalorizarea teoretic? a lui Voltaire asupra ,,noii etape" elisabetane ?n dezvoltarea tragediei, dintre Ionesco, Brecht sau Becket, ?i, de exemplu, evalu?rile lui Camus asupra ,,viitorului tragediei" ?n epoca noastr?, care, dup? el, ,,coincide cu o dram? de civiliza?ie ce ar putea favoriza expresia tragic?". Aceast? leg?tur? dintre tragedie ?i tragic, chiar dac? este at?t de puternic?, ea nu este de natur? s? l?mureasc? ?n ?ntregime esen?a tragicului. ?n acest sens Christophe Cusset, ?ntr-o lucrare recent?, La tragédie grecque (Edition du Seuil, Paris, 1997) nu ezit? chiar s? afirme, referindu-se la vechii greci, c?, de?i ace?tia au inventat tragedia ?i au scris piese tragice, ei nu au c?utat cu adev?rat s? vorbeasc? despre tragic" (s.a.). Mai mult, sus?ine acela?i autor, chiar ?i teoria lui Aristotel, ,,nu are drept scop s? defineasc? tragicul ca atare: ea se intereseaz? mai ales de structura pieselor ?i de reprezentarea ac?iunii". Pentru Aristotel, tragedia trebuie s? arate «o ac?iune a unui caracter nobil, elevat» care inspir? teroare ?i mil?. ?n lecturarea pieselor clasice, Aristotel consider? c? Euripide este cel mai tragic dintre cei trei mari dramaturgi. Aceast? judecat? se explic? prin faptul c? Euripide a ?tiut s?-?i fac? personajele s? cad? ?n nenorocire ?i s? le arate suferin?a. Deci, pentru Aristotel, tragedia ??i atinge scopul ?n patetism: ea trebuie s? ofere spectacolul nenorocirii. Dac? aceast? abordare este contrar? no?iunii de tragic, ea nu este suficient? pentru a stabili esen?a tragicului, care const? ?n primul r?nd ?n ?nfruntarea, ?n cadrul personajului tragic, dintre o anumit? fatalitate ?i o libertate" (s.a.).
Prin urmare, se poate admite c? avem acces la esen?a tragicului at?t prin teoretiz?rile prilejuite de tragedii, dar ?i prin medita?iile metafizice ?i etice, str?vechi sau recente, asupra sensului vie?ii ?i al destinului omenesc. ?n acest sens, ca fenomen, tragicul este, evident, ?i ?n via??, ?n istorie ?i existen??, ?nainte de-a fi pe scen?, iar, pentru a-l explica ?i interpreta, mintea, g?ndirea omene...