III. Evolutia conceptiilor despre om in epoca moderna si cea contemporana - 5. Descoperirea tragismului existenţei umane (Pascal)

5. Descoperirea tragismului existen?ei umane (Pascal)


Dar Rena?terea, insist?nd at?ta asupra for?ei omului, a capacit??ii lui de a-?i dep??i limitele, a introdus un puternic germene destabilizator. ?ncrederea ?n m?re?ia omului se sprijinea pe credin?a ?ntr-o ordine ferm? a lumii, stabilit? de c?tre Dumnezeu, ?n care omul avea sau ??i cucerea un loc ?i un rost care-i confereau sens existen?ei. Stabilitatea universului ?l ferea pe om de nelini?te ?i el putea s? cread? c? este centrul lumii. La un moment dat, este formulat? teza infinit??ii lumilor ?i ea a r?sturnat toate principiile socotite p?n? atunci sigure, l?s?nd omul prad? derutei. Sentimentul de nesiguran?? a sporit ?i mai mult ?n secolul al XVI-lea care, datorit? Reformei, a cunoscut o r?sturnare a valorilor ?i o zguduire a ordinii sociale.
Cu acest sentiment de criz? a omului ?ncepe epoca modern? ?i el este sugestiv exprimat de Blaise Pascal (secolul al XVII-lea), care arat? c? omul, ?n raport cu infinitatea universului, este un nimic, un neant dar ?n raport cu infinitul mic, cu neantul, este un colos. Omul este deci, ?n acela?i timp, totul ?i nimic, dovedind lipsa sa de m?sur? ?i indeterminarea pozi?iei sale. Oare natura omului nu ??i pierde astfel caracterul substan?ial, av?nd ?n vedere c? substan?a nu poate admite ?n acela?i timp atribute contrarii?
Via?a sub amenin?area infinitului a transformat deci omul ?ntr-un mister chiar ?i pentru el ?nsu?i. Omul este un c?mp de lupt?, sf??iat ?ntre un sentiment al vanit??ii sale ?i o ra?iune care nu dispune de dovezi concrete. ?n ceea ce prive?te fericirea, este adev?rat c? to?i oamenii ??i doresc s? fie ferici?i, dar ei se str?duiesc s? ating? acest ideal prin diferite mijloace. Unii caut? fericirea ?nl?untrul lor, iar al?ii ?n exterior; ei sunt socoti?i foarte ?n?elep?i, c?nd de fapt sunt „g?uno?i ?i lipsi?i de minte”. Aceste atitudini contradictorii se lupta ?n fiin?a uman?. Aceast? «lupt? interioar?» ?ntre ra?iune ?i sentiment, ?n c?utarea adev?rului, ?i ?ntre ra?iune ?i pasiuni, ?n c?utarea binelui, face din oameni victime sigure ale contradic?iilor.
Oamenii au ?ncercat s? g?seasc? o solu?ie pentru aceast? stare de contrarietate ?nn?scut? prin alegerea unor „secte”, dup? cum nume?te Pascal ?colile filosofice, care fie au vrut s? renun?e la pasiuni (stoicii) fie au vrut s? renun?e la ra?iune (epicurienii) dar nici unele nici altele nu au putut-o face, contrariile transform?ndu-se ?n permanen??: „Cel care vrea s? fie ?nger este animal”. Nici disputa dintre scepticism ?i dogmatism nu pare s? aib? mai mul?i sor?i de izb?nd?, cele dou? se contopesc, f?r? a mai putea fi separate, astfel ?nc?t pozi?iile filosofilor nu pot fi argumentate. Totu?i, exist? o anumita tipologie a sectelor care pare a fi fondata pe natura omului: unii au c?utat fericirea ?n autoritate, al?ii ?n cercet?ri ?i ?tiin?e, al?ii ?n volupt??i. Aceste trei pl?ceri p?m?nte?ti au format trei secte, iar filosofii n-au f?cut altceva dec?t s? urmeze, ?n mod efectiv, una dintre ele.
Filosofii se ?mpart ?n dou? tabere: unii se str?duiesc s? ?nal?e omul ?i s?-i descopere m?re?ia, iar ceilal?i ?ncearc? s?-1 ?njoseasc?, reprezent?ndu-i mizeria. Ei nu fac altceva dec?t s? parieze pe una dintre aceste dou? variante, f?r? a realiza ?ns? c? grandoarea ?i mizeria uman? sunt str?ns ?mpletite. Aceasta este caracteristica principal? a operei lui Pascal: perechea m?re?ie/mizerie nu indic? doi termeni ai unei alternative, ci convertibilitatea unuia ?n cel?lalt, de?i ei par diametral opu?i. M?re?ia provine din mizerie, iar mizeria ??i are r?d?cinile ?ntr-o m?re?ie apus?....