Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu

Od? (?n metru antic) – Mihai Eminescu

“Oda” lui Eminescu a fost publicat? ?n decembrie 1884 ?i este o poezie a maturit??ii artistice depline. Ea apare dup? ce au mai fost scrise ?i alte variante: “Oda pentru Napoleon” devenit? ?n alt? variant? “Od? ?n metru antic”, p?str?nd acela?i motiv al m?ririi, fascinant pentru poet, ca simbol al originii geniului.
?n versurile poeziei se accentueaz? atitudinea liric? ?i se contureaz? st?ri tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vie?ii ?n vis, poezia devenind o elegie de iubire. Cel mai impresionant vers scris ?n limba rom?n?, “Nu credeam s?-nv?? a muri vreodat?”, apare abia ?n a ?aptea versiune a “Odei”.
Tema poeziei este filosofic?, ilustr?nd atitudinea superioar? a poetului privind cunoa?terea ?i mai ales autocunoa?terea, prin opzi?ia dintre atitudinea contemplativ? a trecutului ?i prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic.
Strofa I – Primul vers, “Nu credeam s?-nv?? a muri vreodat?”, este cu siguran?? cel mai profund g?nd poetic din literatura noastr?, sintetiz?nd un ?ntreg sistem filosofic, prin care eul liric dezv?luie trcutul relativ al tinere?ii sale, un timp c?nd se credea ve?nic apar?in?tor cosmosului.
Strofa a II-a exprim? suferin?? “dureros de dulce” a eului poetic provocat? de apari?ia surprinz?toare a iubirii (“deodat? tu r?s?ri?i ?n cale-mi”), care-i treze?te pentru prima oar? “voluptatea mor?ii/ Ne-ndur?toare”, con?tientiz?nd cu triste?e efemeritatea omului.
Strofa a III-a exprim? patima pentru femeie ?ntocmai mitologiei antice ?n care eroii mitici Nessus ?i Hercul, din pricina intrigii so?iei lui Hercul – Deianira – se vor lupta pe via?? ?i pe moarte. Centaurul Nessus este ucis de Hercule, dar ?nainte de a muri o sf?tuie?te pe Deianira s?-?i ?mbrace so?ul ?ntr-o c?ma?? muiat? ?n s?ngele lui. S?ngele se dovede?te a fi ?nveninat ?i inflamabil. Hercule ?ncerc?nd s?-?i scoat? c?ma?a de pe trup, o scoate odat? cu carnea, suferin?a mor?ii fiind ?ngrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotic?, focul ce-l arde nu pote fi stins “cu toate/ Apele m?rii”.
Strofa a IV-a – Pierz?nd singur?tatea, poetul s-a pierdut pe sine, arderea erotic? este la apogeul chinurilor ?n care poetul agonizeaz?: “De-al meu propriu vis mistuit m? vaiet/ pe-al meu propriu rug, m? topesc ?n fl?c?ri…”. Poetul sper? la o purificare prin ardere asem?n?toare miticei p?s?ri: “Pot s? mai re-nviu luminos din el ca/ Pas?rea Phoenix?”.
Ultima strof? dep??e?te forma elegiei, accentele filosofice ale rug?ciunii de reintegrare a fiin?ei, “Vino iar ?n s?n, nep?sare trist?;” aduc aminte omului de trecerea ?n nefiin??, cu condi?ia reg?sirii propriei identit??i, at?t de zdruncinat? de prin ?????? iubirii: “Ca s? pot muri lini?tit, pe mine/ Mie red?-m?!”. Via?a e o cale pentru cunoa?terea de sine ?i o ?permanent?? ?nv??are a mor?ii.
Poezia “Od? (?n metru antic)” sintetizeaz? filosofic, marile probleme ale existen?ei umane: dragostea, moartea, rela?ia cu universul.
Procedee artistice: Eminescu creaz? un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforic? a limbii la nivel morfologic ?i sintactic. Verbele din prima strof?, aflate la imperfect (nu credeam, n?l?am) proiecteaz? ac?iunea conjunctivului “s?-nv??”. ?ntr-un trecut relativ ?n care poetul se sim?ea contopit cu Cosmosul, stare ?ntrerupt? cu brutalitate de infinitivul “a muri” cu valoare atemporal?, definind un fenomen continuu, ce p?nde?te omul.
Tr?irea mistuitoare a sentimentului de iubire este de dat? recent?, brusc?, surprinz?toare, fapt sugerat de perfectul simplu ...