Aparatul locomotor crestere si dezvoltare

a1. Aparatul locomotor - însemnătatea
Scheletul osos este alcătuit din oase de diferite forme şi dimensiuni. Oasele, articulaţiile şi muşchii formează aparatul locomotor.
Oasele joncţionează şi posedă mobilitate, fiind puse în mişcare de muşchi. Oasele şi articulaţiile constituie elementul pasiv, iar muşchii – elementul activ al aparatului locomotor.
Oasele sunt piese rigide ale scheletului şi îndeplinesc mai multe funcţii:
Rol de pârghiii ale apratului locomotor. Asupra lor acţionează muşchii, asigurând susţinerea şi locomoţia corpului.
Rol de protecţie a unor organe vitale: cutia craniană pentru encefal, cutia toracică pentru inimă şi plămâni, bazinul pentru organele pelviene.
Rol de rezervă principală de substanţe minerale Ca, P etc.;
Rol de organ hematopoetic – măduva osoasă roşie. La copil toate oasele, iar la adult oasele late conţin măduvă hematogenă.
Rol antitoxic. Oasele reţin numeroase substanţe toxice – Hg, Pb, F, pătrunse accidental în organism şi le eliberează treptat, fiind eliminate renal. În felul acesta concentraţia sanguină a toxicului nu creşte prea mult şi sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
Muşchii reprezintă efectorii importanţi ai organismului.
Muşchii scheletici (cca 40% din masa corpului) asigură tonusul, postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare. Muşchiul cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. Muşchii netezi (cca 10% din masa corpului) asigură funcţionarea normală a circulaţiei, motilitatea digestivă şi excretorie, acomodarea vederii, naşterea, alăptarea etc.


2. Particularităţi etative ale creşterii şi dezvoltării sistemului osos
Oasele cresc în lungime din contul cartilajelor dintre extremităţile lor şi corp. La finele creşterii oaselor, cartilajele sunt înlocuite cu ţesut osos. Pe măsura creşterii scheletului copilului cantitatea de apă din el se micşorează, iar cantitatea de substanţe minerale sporeşte, iar conţinutul de substanţă organică diminuează.
Dezvoltarea scheletului la bărbaţi continuă până la 20-24 ani, iar la femei se finisează cu 2-3 ani mai timpuriu.
Elementele de bază ale scheletului sunt – scheletul craniului, trunchiului format din coloana vertebrală şi cutia toracică, scheletul membrelor superioare şi inferioare.
Coloana vertebrală. Creşterea coloanei vertebrale are loc mai intens în primii 2 ani de viaţă. În primii 1,5 ani de viaţă creşterea diferitor segmente ale coloanei vertebrale are loc uniform. Începând cu 1,5 până la 3 ani diminuează creşterea vertebrelor cervicale şi primele toracale şi mai intens cresc cele din regiunea lombară, specific pentru întreaga perioadă de creştere a coloanei vertebrale.
Un temp sporit de creştere a coloanei vertebrale se constată la 7 - 9 ani şi în perioada maturizării sexuale.
Structura ţesutului osos se modifică esenţial odată cu vârsta. Procesul de osificare începe în perioada de dezvoltare embrionară şi continuă până la 21 - 23 ani. Osoficarea tardivă a unor segmente a coloanei vertebrale asigură mobilitatea şi plasticitatea ei în copilărie.
Una din particularităţile specifice ale coloanei vertebrale este formarea curburilor în ontogeneză (fig.1). Atunci când copilul începe să ţină capul – apare curbura cervicală, orientată cu convexitatea anterior (lordoză) . La 6 luni, când copilul începe să sadă, se formează curbura toracică – cu curbura orientată posterior (cifoză). Când copilul începe să stea în picioare şi a merge, se formează lordoza lombară. Odată cu formarea lordozei lombare, centrul de greutate se deplasează spre partea dorsală, ceea ce împiedică căderea corpului din poziţia ortostatică.
La vârsta de 7 ani sunt formate toate curburile coloanei vertebrale, însă nu toate curburile sunt fixate şi pot dispărea dacă musculatura este relaxată. La 7 ani sunt bine pronunţate curburile cervicală şi toracică, iar fixarea curburii lombarea are loc la 12-14 ani.
Cutia toracică. Cutia toracică îşi modică forma semnificativ odată cu înaintarea în vârstă. În perioada de sugar ea are o formă conică (este comprimată din părţile laterale, dimensiunile anterioare sunt mai mari ca cele transversale. La adult predomină dimensiunile transversale.



Figura 1.

Formarea curburilor coloanei vertebrale în ontogeneză la copii


În decursul primului an de viaţă se modifică forma cutiei toracice treptat şi este în legătură cu schimbarea poziţiei corpului şi centrului de greutate. Se micşorează unghiul cutiei toracice, creşte volumul plămânilor, se schimbă poziţia coastelor, ceea ce favorizează o respiraţie mai eficientă.
Forma conică a cutiei toracice se păstrează până la 3-4 ani. La 6 ani dimensiunile sunt relative faţă de cele ale unui adult. Către vârsta de 12-13 ani cutia toracică capătă formele ca şi la adult.
Asupra formei cutiei toracice influenţează exerciţiile fizice şi ţinuta (şezut la masa de lucru). Sub influenţa exerciţiilor fizice ea poate deveni mai lată şi voluminoasă. În cazul unei ţinute incorecte o perioadă mai îndelungată (copilul se sprigină cu trunchiul de marginea mesei etc.) poate induce deformarea cutiei toracice, ceeea ce tulbură dezvoltarea normală a cordului, plămânilor, vaselor sanguine de calibru mare.
Scheletul memebrelor. Din scheletul membrului superior clavicula este un os relativ stabil, care în ontogeneză se modifică puţin. Omoplaţii se osifică în perioada postnatală şi acest proces se finisează după 16-18 ani. Osificarea oaselor membrelor libere începe din copilărie (timpuriu) şi se finisează către 18 – 20 ani, iar uneori şi mai târziu.
Oasele carpiene (zapiastie) la nou-născuţi se evidenţiază şi sunt bine diferenţiate la vârsta de 7 ani. De la 10 - 12 ani se estimează dimorfizmul sexual al procesului de osificare. La băieţi ele întârzie cu un an. Osificarea falangelor degetelor se finisează către vârsta de 11 ani, iar a celor carpiene - 12 ani. Aceste particularităţi au mare însemnătate în cadrul procesului instructiv-educativ.
Mâna incoplect formată repede oboseşte, copii claselor primare nu pot scri repede. Însă mişcările accesibile şi moderate facilitează dezvoltarea mâinilor. Cântatul la instrumentele muzicale la vârstă fragetă întâtzie procesele de osificare a falangelor degetelor, ceea ce determină alungirea lor – „degete de muzicant”.
Scheletul membrului inferior. La nou-născut fiecare os a bazinului constă din trei oase (ilion, ischion şi pubis), concreşterea lor începe la 5-6 ani şi se finisează către vârsta de 17-18 ani.
În perioada adolescenţei are loc concreşterea vertebrelor sacrale în osul sacru. La fetiţe în cazul unor sărituri bruşte de la înălţime, încălţăminte pe tocuri înalte oasele bazinului încă neconcrescute se pot devia (deplasa, disloca), şi ca rezultat mai târziu pooate crea dificultăţi în timpul actului de naştere.
După 9 ani se constată deosebiri între forma bazinului la bâieţi şi fetiţe: la băieţi bazinul este mai înalt şi îngust, decât la fetiţe.
Laba piciorului la om formează o boltă ( fornix- svod). La nou-născut fornixul nu este exprimat, el se formează mai târziu, când copilul începe să meargă.
Fornixul labei piciorului este menţinut de un număr mare de ligamente articulare. În cazul unei poziţii ortostatice îndelungate şi şederii, ducerea unor greutăţi mari, purtarea încălţămintei prea înguste, induc întinderea ligamentară (entorsă), ceea ce duce la picior plat (fig.2).




A B



C



0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90%

Figura 2. Forma labei piciorului.
A – normală; B- plată; C – diferite grade de picior plat

Craniul. La nou-născut oasele craniului sunt unite între ele cu o memebrană de ţesut conjunctiv. Această memrană se evidenţiază bine în regiunea fontanelelor. Fontanele se găsesc de ambele părţi ale oaselor temporale. Se deosebesc fontanele impare – frontal şi occipital şi perechi anterioare şi posterioare laterale (fig.3). Datorită fontanelelor oasele se pot suprapune, ceea ce are o mare însemnătate în timpul trecerii fătului prin căile de naştere. Fontanelele mici se închid către vârsta de 2-3 luni, iar fontanela frontală – mare se închide către vârsta de 1,5 ani.
La copii la început neurocranil predomină asupra celui facial. Mai intens oasele craniului cresc în primul an de viaţă. Cu vârsta, în deosebi de la 13-14 ani, partea facială creşte mai intens şi domină asura neurocraniului, iar la matur de 2-2,5 ani.
Creşterea craniului se constată la toate etapele de dezvoltarea a copiilor, însă o creştere mai intensă se înregistrează la pubertate. Cu vârsta se modifică coraportul între înâlţimea craniului şi înălţimea organismului.



1


Figura 3. Fontanelele craniului la sugari.



1 – vedere de sus;
2 – vedere laterală

3. Particularităţi etative ale creşterii şi dezvoltării sistemului muscular
În cadrul ontogenezei grupele de muşchi cresc neuniform. La sugari se dezvoltă mai întâi muşchii abdominali, mai târziu – masticatori. Spre sfârşitul primului an de viaţă în legătură cu târâtul şi începutul mersului semnificativ cresc muşchii spatelui şi membrelor. În decursul întregii perioade de creştere masa musculară sporeşte de 35 ori. În perioada de matutrizare sexuală (12-16 ani) de rând cu alungirea oaselor tubulare cresc intens şi tendoanele muşchilor. Muşchii în această perioadă devin subţiri şi lungi, iar adolescenţii arată cu mânile lungi şi picioarele lungi. La 15 – 18 ani continuă să crească diametrul transversal al muşchilor. Creşterea musculaturii continuă până la 25-30 ani.
Muşchii la copii sunt mai fini, mai elastici decât la un adult.
Particularităţi ale masei musculare în diferite periode ale ontogenezei. Masa sporeşte intens când copilul începe a merge şi la 2-3 ani constituie cca 23% din masa corporală, iar către vârsta de 8 ani – 27%, la adolescenţi - 15 ani – 32,6%. Mai intens masa corporală creşte de la 15 ani până la 17-18 ani, şi la adolescenţi constituie 44,2% din masa corporală. Creşterea masei musculare are loc pe contul creşterii lungimii lor, precum şi creşterii lor în diametru. Câtre vârsta de 3-4 ani diametrul fibrelor musculare creşte de 2-2,5 ani. Cu vârsta sporeşte numărul de miofibrile. La vârsta de 7 ani comparativ cu perioada de nou-născut se măreşte de 15-20 ori. Creşterea diametrului transversal al fibrelor musculare şi ţesutului conjunctiv intramuscular continuă până la 20-25 ani şi este în dependenţă de activitatea motorie.
Copii posedă o forţă musculară slabă. La 7-11 ani indicii forţei musculare sunt relativi slabi. La ei exerciţiile de forţă şi statice determină o oboseală rapidă. La această vârstă copii sunt adaptaţi către exerciţii dinamice de forţă de scurtă durată.
Însă la copii aflaţi la vârsta şcolarului mic trebuie treptat de a le forma deprinderi de a păstra o perioadă mai îndelungată poziţia statică, ceea ce are importanţă pentru păstrarea unei ţinute corecte.
Forţa musculară creşte mai intens în perioada adolescenţei. La băieţi creşterea forţei musculare se constată la 13-14 ani, la fetiţe - de la 10-12 ani, ceea ce probabil este determinat de dezvoltarea sexuală mai timpuriu. La vârsta de 13-14 ani dimorfismul sexual în privinţa forţei musculare se exprimă mai vădit. Îndicii ce caracterizează forţa musculsară la fete sunt mai diminuaţi decât la băieţi, de aceea efortul fizic pentru fete trebuie să fie bine dozat.
Către vârsta de 18 ani creşterea forţei musculare diminuează şi către 25-26 ani ia sfârşit.
Forţa musculară, ce asigură dezdoirea trunchiului, atinge valori maxime la 16 ani, iar maximum forţei de îndoire şi dezdoire a membrelor superioare şi inferioare se estimează la vârsta de 20-30 ani.
Aceste particularităţi ale forţei musculare trebuie luate în consideraţie la înfăptuirea procesului instructiv-educativ, mai ales lecţiilor de cultură fizică.

4. Unele particularităţi ale vitezei şi exactităţii actelor motorii, rezistenţei
Viteza mişcărilor se caracterizează atăt prin viteza unei singure mişcări, cât şi frecvenţa repetărilor. Viteza mişcărilor unice se măreşte în deosebi în perioada de şcolar mic, iar la vârsta de 13-14 ani atinge nivelul ca la adulţi. Câtre vârsta de 16-17 ani tempoul dat diminuează. La vârsta de 20-30 ani viteza mişcărilor unice atinge nivelul maxim.
Mărirea vitezei mişcărilor unice cu vârsta se explică prin intensificarea propagării impulsului prin sistemul nervos şi vitezei de transmitere a excitaţiei în sinapsele neuro-musculare.
Odată cu vârsta se măreşte şi frecvenţa mişcărilor repetate. O creştere intensă a acestui indice se constată în perioada de şcolar mic. În perioada de la 7 până la 9 ani creşterea anuală a acestui indice constituie 0,3-0,6 mişcări/secundă, la 10-11 ani diminuează până la 0,1-0,2 mişcări/secundă şi apoi se constată o nouă sporire către 12-13 ani de 0,3-0,4 mişcări/secundă. fercvenţa mişcărilor într-o unitate de timp la băieţi atinge valori maxime la 15 ani şi apoi în fiecare an se constată o sporire a acestui indice, pe când la fetiţe nivelul maxim îl atinge la 14 ani şi mai departe nu se modifică.
Sporirea numărului de mişcări repetate odată cu avansarea în vârstă se explică prin creşterea mobilităţii proceselor nervoase, ceea ce asigură o trecere mai rapidă a muşchilor antagonişti din starea de excitaţie în starea de inhibiţie.
Exactitatea reproducerii mişcărilor de asemenea se modifică odată cu vârsta. Copii de 4-5 ani nu pot efectua mişcările exacte atât în spaţiu căt şi în timp. În perioada de şcolar mic performaţele de acest gen sporesc. De la vârsta 9-10 ani exactitatea, reprodeucerea mişcărilor se realizează după tipul adulţilor. Un rol important în îmbunătăţirea calitativă a activităţii motore revine formării mecanismelor de coordonare a mişcărilr spontane la nivelul SNC.
În ontogeneză se formează şi rezistenţa (capacitatea organismului de a îndeplini o activitate intelectuală sau fizică o perioadă mai îndelungată fără diminuarea eficacităţii). Rezistenţa în dinamică la copii de 7-11 ani este mică. De la 11-12 ani atât fetiţele, cât şi băeţii devin mai rezistenţi. Conform datelor unui şir de investigaţii, un remediu eficient de dezvoltare a rezistenţei organismului este mersul, alegările lente, schiul. La vârsta de 14 ani rezistenţa musculară constituie 50-70%, iar la 16 ani cca 80% din rezistenţa unui adult.
Rezistenţa la un efort static sporeşte în perioada de la 8 ani până la 17 ani. De exemplu, la copii de 11-14 ani cei mai rezestenţi sunt muşchii gastrocnemieni (ikronojnâe). În general la 17-19 ani rezistenţa la un efort static constituie 85% din nivelul unui adult, iar maximală devine către vârsta de 25-30 ani.
Tempoul de dezvoltarea a actelor motore este destul de înalt în perioada de şcolar mic, luând în consideraţie orientarea (interes) sporită a copiilor către lecţiile de cultură fizică şi sport, este o perioadă favorabilă de a dezvolta activitatea motorie la ei la această vârstă.

5. Dezvoltarea deprinderilor motore, desăvârşirea mişcărilor coordonate în ontogeneză
La nou-născut se pot observa mişcări haotice a membrelor, trunchiului şi capului. Îndoirea cordonată şi ritmică, dezdoirea, aducţia şi abducerea se schimbă cu mişcări izolate aritmice, necoordonate.
Activitatea motorie la copii se formează după principiul legăturilor temporare. Un rol importatnt în formarea acestor legături revine interacţiunii dintre analizatorul kinestezic (motor) şi alţi analizatori – vizual, vestibular, tactil.
Creşterea tonusului muşchilor occipitali permite copilului culcat pe burtă la 1,5-2 luni să ridice capul. La 2,5-3 luni se dezvoltă măşcările mâinilor de întindere în direcţia obiectului din câmpul vizual. La 4 luni copilul se întoarce de pe spate pe o parte, iar la 5 luni se întoarce pe burtă şi de pe burtă pe spate. La vârsta de la 3 până la 6 luni copilul se pregăteşte pentru a se târâ: fiind culcat pe spate, tot mai înalt ridică capul şi partea superioară a trunchiului; la 8 luni este capabil să se târâie o distanţă destul de mare.
La vârsta de 6-8 luni, datorită dezvoltării muşchilor trunchiului şi bazinului, copilul începe să şeadă, să se ridice, să stea în picioare şi să se coboare, să se menţină de un suport. Către sfârşitul primului an de viaţă copilul stă liber, şi de regulă începe a merge. Însă în această perioadă paşii copilului sunt nesiguri, mici, pozia corpului instabilă. Copilul străduindu-se să-şi menţină echilibrul, balansează cu mânuţile, larg ţine picioruşile. Treptat lungimea pasului creşte, şi la 4 anişori este de cca 40 cm, însă sunt încă inegali. De la vârsta de 8 ani până la 15 ani lungimea pasului creşte, iar tempoul mersului diminuează.
La vârsta de 4-5 ani în legătură cu dezvoltarea grupelor de muşchi şi desăvârşirii mişcărilor coordonate copii pot efectua mişcări mai complexe: alergări, sărituri, patinaj, înnot, exerciţii de gimnastică. La această vârstă copii pot desena, cânta la instrumente muzicale. Însă copii de vârstă preşcolară şi vârsta şcolarului mic în legătură cu faptul că mecanismele de reglare sunt imature greu îşi formează deprinderi, ce ţin de mişcarea exactă a mânii.
La vârsta de 12-14 ani sporeşte efecacitatea, exactitatea activităţii motorii. Pe de altă parte există date ştiinţifice ce atestă o înrăutăţire a coordonării mişcărilor la adolescenţi, în legătură cu modificările morfofuncţionale în perioada dezvoltării sexuale.
Fără a exersa, a învăţa a merge, a alerga, a sări, a înnota, a dansa, poziţiile ortostatice de muncă etc., singure de la sine nu ar apărea.

6. Aparatul locomotor. Factorii ce influenţează dezvoltarea aparatului locomotor.
Interrelaţiile complexe dintre om şi natură, dintre om şi societate pot fi sanogene în timp ce altele prezintă riscuri majore pentru sănătate.
Referindu-se la noua strategie a medicinii mondiale Richard Shwlkir, expert a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii menţiona pe bună dreptate că: "Trebuie să-i convingem pe toţi oamenii să-şi asume răspunderea pentru sănătatea lor. Prevenirea să fie prezentă în mintea fiecăruia, deoarece este mai uşor şi mai eftin să previi decât să tratezi o boală”.
Un aparat locomotor sănătos şi bine dezvoltat se evidenţiază atât prin dezvoltarea armonioasă a celor două sisteme componente (osos şi muscular) cât şi printr-o ţinută corectă, frumoasă, precum şi printr-o capacitate de mişcare lejeră, graţioasă a întregului organism.
Dezvoltarea aparatului locomotor este influenţată atât de factorii externi (alimentaţia, activitatea fizică şi sportul, condiţiile climatice, condiţiile de muncă, de locuit, factori cu potenţial vătămător) cât şi de factori interni care controlează creşterea şi dezvoltarea organismului (genetici, endocrini, nervoşi, factorii interni ai organismului matern).
Factorii externi:
Alimentaţia influenţează foarte evident creşterea şi dezvoltarea organismului, în special aportul de proteine din raţia alimentară este hotărâtor în dezvoltarea organismelor tinere. Numai un aport echilibrat de proteine animale (din carne, mezeluri, ouă, brânzeturi) şi vegetale (din mazăre, fasole, linte, cartofi, pâine etc.) satisface necesităţile plastice ale organismului.
Un rol deosebit în creştere şi dezvoltare îl au şi sărurile minerale calciu şi fosfor, împreună cu vitamina D. Lipsa lor din alimentaţie produce tulburări de osificare ducând la instalarea bolii - rahitism, în care oasele rămân moi şi se deformează (gambele, sternul, coastele), dinţii întârzie să iasă sau sunt deformaţi şi neregulaţi.
Afectarea oaselor este însoţită de afectarea altor organe ca: ficatul splina, ganglionii limfatici care cresc în volum; musculatura devine moale şi flască, abdomenul copilului ia aspect batracian, fiind foarte mare.
Rahitismul netratat la timp printr-o alimentaţie corespunzătoare, expuneri la soare, administrarea de vitamina D2, preparate de calciu şi fosfor, poate menţine pe viaţă deformările osoase menţionate. Deformarea osoasă a bazinului la fetiţe este foarte periculoasă deoarece afectează mai târziu graviditatea şi naşterea normală.
Activităţile fizice şi sportul. Munca fizică şi sportul au o influenţă pozitivă asupra dezvoltării aparatului locomotor, în lipsa acestor activităţi adecvate, oasele şi muşchii devin incapabile de efort şi de mişcări mai susţinute.
Sedentarismul predispune la îngrăşare, care oboseşte inima şi plămânii, îngreunează mişcările, scade rezistenţa organismului faţă de boli.
Gimnastica şi sportul efectuate adecvat şi raţional contribuie din plin la menţinerea unei ţinute corporale corecte, care favorizează buna funcţionare a tuturor organelor precum şi o înfăţişare zveltă, frumoasă. Mişcările corpului devin precise, agere şi coordonate iar forţa de contracţie a muşchilor creşte.
Dezvoltarea normală, sănătoasă a sistemului osos se desfăşoară concomitent cu cea a sistemului muscular, fiind influenţat de acesta. Contracţiile musculare exercitate asupra oaselor au un efect benefic, făcându-le să crească şi să se întărească. Activitatea sistematică a muşchilor intensifică aportul de substanţe nutritive, ceea ce are repercusiuni favorabile asupra hrănirii muşchilor, şi creşterii masei şi forţei lor.
Ţinuta corectă a corpului depinde pe de o parte de buna dezvoltare a musculaturii scheletice, în special a muşchilor spatelui şi, pe de altă parte, de obişnuinţa de a sta şi de a merge drept, ca să nu ajungem la consolidarea unor poziţii incorecte ale corpului, care sunt urâte şi vătămătoare.
Ţinuta corectă se formează şi se menţine dacă ne străduim ca în orice situaţie ne-am afla (la masă, în bancă, la birou, în laborator, în atelier în mers etc.) să păstrăm cât mai corect poziţia corespunzătoare. Aceasta menţine constant echilibrul dintre diferitele părţi ale corpului şi le asigură funcţionarea optimă.
Persoanele cu ţinuta incorectă au de obicei musculatura şi oasele slabe, din care cauză prezintă umerii lăsaţi, spatele gârbovit, iar funcţiile: respiratorie, circulatorie şi digestivă sunt afectate.
Ţinuta incorectă a corpului, timp îndelungat, poate duce la apariţia şi consolidarea unor deformări ale coloanei vertebrale. Aşa de exemplu în cazul celor care muncesc stând în poziţia aplecată (cizmari, ceasornicari, grădinari, ciclişti) se poate accentua şi fixa convexitatea dorsală, dând devierea de coloană denumită cifoză (cocoaşă), (fig.4, tab. 1).




a b c d e f


Figura 4.
Tipurile ţinutei:

a – normală,
b – întinsă,
c – cifotică,
d – lordotică,
e – gârbovită,
f – scoliotică




Poziţia incorectă a şcolarului în bancă (fig.5), ţinând un umăr mai ridicat şi altul mai aplecat spre mâna cu care scrie, poate duce la apariţia unei devieri laterale a coloanei vertebrale, denumită scolioză (fig. 4f). Această deformaţie poate să apară şi la persoanele care duc greutăţi într-o mână (ex. la şcolarii mici). Corect este să se schimbe alternativ greutatea dintr-o mână în cealaltă, iar în cazul elevilor să poarte ghiozdanul pe spate.
Tabelul 1.
Cracteristica tipurilor ţinutei corpului omenesc
№
Tip ţinu
tei
Poziţia capului
Poziţia liniilor cervicohumerale
Poziţia omoplaţilor
Forma cutiei toracice
Poziţia bazinului
Forma abdomenului
Triungiul taliei
1
Corectă
Verticală.
Umerii puţin îndreptaţi şi puţin coborâţi
Aşezaţi simetricşi fixaţi pe coaste
Toracele bine dezvoltat şi puţin deplasat
Bazinul înclinat înainte sub un unghi de 42-480
Puţin tras simetric
Simetric
2
Cifotică (spate rotund)
Înclinat înainte
Umerii deplasaţi anterior
Simetrică (unghiurile inferioare deplasate posterior)
Plată
Unghiul de înclinaţie micşorat
Deplasat anterior
Simetric
3
Gîrbovită
Înclinat înainte sau înapoi
Asimetrică, mai frecvent cea dreaptă mai jos
Asimetrică (omoplatul şi umărul este mai jos de partea concavă)
Asimetria arcurilor costale
Deplasat într-o parte
Este amplasat înainte
Asimetric
4
Redresată
Verticală, gâtul lung
Umerii coborâţi
Îndepărtaţi de la trunchi, formă de aripi
Plană
Unghiul de înclinaţie mic, regiunea fesieră plată
Supt
Netezit asimetric
5
Lordotică
Înclinat înainte
Umerii deplasaţi anterior
Simetrică
Plată
Unghiul mărit
Deplasat anterior
Netezit
Corectarea poziţiilor deficitare fixate este dificilă şi se face prin gimnastică medicală, care asigură revenirea treptată a corpului la poziţia normală, prin întărirea musculaturii toracice şi a spatelui.



1 2 3

Figura 5.
Poziţia copilului la masa de lucru în dependenţă de diferenţă:
1 – optimală, 2 – mică,
3 - mare


Factori cu potenţial vătămător. Asupra aparatului locomotor pot acţiona o serie de factori care influenţează negativ dezvoltarea şi funcţionarea acestuia. Menţionăm câţiva dintre ei:
Factori mecanici care pot provoca striviri, tăieri, entorse, luxaţii,
fracturi.
Factori fizici (temperatura, trepidaţiile). Frigul de exemplu, poate produce degeraturi în special la extremităţile membrelor inferioare. Trepidaţiile din unele locuri de muncă pot provoca boala vibraţiilor, caracterizată prin dureri la nivelul degetelor şi articulaţiilor (coate, umeri, genunchi).
Factori biologici - virusurile, bacteriile şi alţi agenţi patogeni pot cauza infecţii acute, mai ales la nivelul articulaţiilor membrelor, putând
duce la anchilozarea membrului respectiv, aşa cum se întâmplă în entorsele
şi luxaţiile infectate sau în reumatismul cardioarticular, incorect tratate. Articulaţiile pot fi deformate de infecţii produse de agenţii tuberculozei (bacilul Koch), ai reumatismului, în aceste boli articulaţiile se pot anchiloza, bloca, împiedicând efectuarea mişcărilor chiar după vindecarea lor. Anchiloza degetelor mâinii în reumatismul cronic deformant sau ca urmare a paraliziei infantile este foarte periculoasă facându-1 pe om incapabil de muncă.
Suprasolicitarea aparatului locomotor. Apare la persoanele care stau mult în picioare, merg mult pe jos, urcă şi coboară frecvent scările. Aceasta se manifestă prin oboseală generală cu dureri musculare şi articulare care împiedică mişcările şi reduc capacitatea de muncă.
Condiţiile de locuit şi muncă necorespunzătoare influenţează negativ dezvoltarea fizică a copiilor.
Factorii interni.
Factorii genetici determină particularităţile de sex ale dezvoltării copiilor şi tinerilor precum şi caracteristicile de bază ale morfologiei diverselor rase umane.
Factorii endocrini. Creşterea staturală şi ponderală, maturizarea scheletică şi apariţia pubertăţii sunt controlate şi influenţate de centrii nervoşi hipotalamici şi de hormonii elaboraţi de o serie de glande ca: hipofîza, tiroida, suprarenalele, pancreasul. De exemplu, hormonul somatotrop - STH (de creştere), elaborat de adenohipofiză, stimulează creşterea oaselor lungi şi sinteza proteinelor contribuind la creşterea organismului. Hiposecreţia de STH în perioada de creştere are ca rezultat nanismul hipofizar caracterizat printr-o dezvoltare somatică redusă, dar armonioasă şi o dezvoltare psihică normală. Hipersecreţia de STH în perioada de creştere provoacă gigantismul iar la adult acromegalia, caracterizată prin creşterea exagerată a extremităţilor. Hormonii tiroidieni stimulează diferenţierea scheletică şi dezvoltarea dentiţiei. Hiposecreţia tiroidiană în perioada de creştere determină oprirea creşterii somatice dând nanismul tiroidian şi implicit cretinismul guşogen, iar hipersecreţia stimulează creşterea. Hormonii sexuali elaboraţi în exces frânează creşterea în înălţime prin accelerarea osificării cartilajelor de creştere.
Rolul important pe care-1 au hormonii în creşterea organismului impune prudenţă deosebită în administrarea medicaţiei endocrine la copii şi la adolescenţi precum şi la gravide.
Anomaliile funcţionale ale glandelor endocrine duc la importante tulburări ale creşterii şi dezvoltării.
Factorii nervoşi. Integritatea morfologică şi funcţională a SNC, care controlează întreaga activitate a organismului este indispensabilă pentru dezvoltarea normală a copiilor şi tinerilor, în cazul unor leziuni nervoase au fost semnalate grave tulburări ale dezvoltării somatice şi ale proceselor de maturizare. Încordările emoţionale prelungite şi negative determină deficienţe în dezvoltarea copiilor.
Factorii interni ai organismului matern. Starea de sănătate a mamei are un rol foarte important pentru dezvoltarea embrionară, fetală şi postnatală a copiilor. Malformaţiile uterului, tumorile uterine, deformările bazinului, etc. pot produce grave tulburări ale dezvoltării fătului. De asemenea tulburările hormonale ale gravidei şi în special hipotiroidia şi diabetul. Administrarea unor substanţe avortive ca: sulfamide, antibiotice, chinină; supradozarea vitaminelor (în special vitamina A), medicamente calmante, determină tulburări grave ale dezvoltării intrauterine şi duc la apariţia de malformaţii congenitale la copii născuţi de aceste mame.

7. Cerinţele sanitoro-igienice faţă de mobilierul şcolar şi alţi factori
Mobilierul sălilor de clasa şi al cabinetelor prevede: bănci şcolare, mese şi scaune şcolare, tablă, masa profesorului, dulapuri pentru materialele didactice.
Dimensiunile mobilierului principal (bancă, mese, scaune) au fost stabilite pe baza datelor obţinute prin măsurările antropometrice ale copiilor şi adolescenţilor şi ele corespund valorilor medii ale segmentelor corpului. Cercetările speciale efectuate în acest domeniu au stabilit ca valorile medii ale acelor segmente corporale, pe baza cărora sunt stabilite dimensiunile mobilierului şi corelaţiile lor la variaţia înălţimii în limita a 15 cm, nu se schimbă considerabil. Din acest punct de vedere scara înălţimii în prezent e stabilită în limita a 15 cm. În conformitate cu cerinţele STAS-elor 5994-86, 11015-86, 11016-86 este prevăzută confecţionarea mobilierului de 5 grupe: 1, 2, 3, 4, 5, 6 (tab.2).
Tabelul 2.
Dimensiunile băncilor, meselor şi scaunelor şcolare
Numărul mobilei
Grupa de înălţime (cm)
Înălţimea pupitrului (cm)
Înălţimea scaunului (cm)
Marcarea (culoarea colorantului)
1
100-115
46
26
oranj
2
115-130
52
30
violet
3
130-145
58
34
galben
4
145-160
64
38
roşu
5
160-175
70
42
verde
6
175
76
46
albastru

Pentru amenajarea încăperilor de clasă pentru elevii claselor I-IV sunt prevăzute confecţionarea băncilor de 4 tipuri (1, 2, 3, 4). Exploatarea mobilierului respectiv permite de a forma o poziţie corectă la aproximativ 90% din elevi.
Băncile, mesele şi scaunele sunt confecţionate din lemn sau metal din lemn şi schelet metalic, pot fi pentru un loc ori pentru două.
Dimensiunile principale ale băncii, meselor şi scaunelor trebuie să corespundă următoarelor mărimi ale segmentelor corpului.
Înălţimea scaunului trebuie să fie egală cu lungimea medie a gambei plus 2-3 cm pentru tocurile încălţămintei (fig.6). Adâncimea lui (diamentrul antero-posterior) este egală cu 2/3 din lungimea coapsei elevului. Această adâncime asigură o poziţie comodă şi stabilă. Când adâncimea scaunului este mai mare, mărimea lui poate produce o compresie a vaselor sanguine. Scaunul are o uşoară înclinare antero-posterioară care contribuie la menţinerea stabilităţii elevului în timpul şederii în bancă. Spătarul băncii trebuie să ajungă la unghiul inferior al omoplaţilor şi este format din una sau două rigle paralele. Speteaza sigură un sprigin pentru regiunile lombo-sacrală şi subscapulară pentru regiunile lombo-sacrală şi subscapulară, este uşor înclinată formând cu scaunul un unghi de 102-1060 şi are o curbă care corespunde curburii coloanei vertebrale. E strict necesar de a asigura corelaţia corectă a elementelor principale ale mobilierului – înălţimea scaunului şi a pupitrului. Aceste corelaţii sunt normate conform valorilor diferenţei, distanţei scaunului şi distanţei spătarului.








Figura 6.



Distanţa scaunului în raport cu masa de lucru



Diferenţa reprezintă distanţa, în sens vertical, de la marginea posterioară a pupitrului şi scaun, egală cu distanţa de la suprafaţa scaunului până la cotul copilului plus 5 - 6 cm. O diferenţă prea mare cauzată de un pupitru prea înalt sau de un scaun prea scund obligă elevul în timpul scrisului să ridice cotul şi umărul drept, favorizând apariţia scoliozei. În schimb o diferenţă prea mică cauzată de un pupitru prea jos sau un scaun prea înalt favorizează apariţia cifozei deoarece elevul este obligat să se aplece mult asupra mesei şi concomitent se reduce distanţa de la ochi şi caiet ori carte.
Distanţa scaunului reprezintă distanţa dintre marginea posterioară a pupitrului şi marginea anterioară a scaunului pe orizontală în aşa fel, încât coborând o perpendiculară de la marginea posterioară a pupitrului vom avea trei situaţii:
când perpendiculara coborâtă atinge marginea anterioară a ­scaunului, realizând o distanţă nulă care nu poate fi acceptată;
perpendiculara cade înaintea marginii anterioare a scaunului, realizând distanţa pozitivă, ea fiind contraindicată;
perpendiculara cade în spatele marginii anterioare scaunului, întretăind cu 4 - 6 cm suprafaţa acestuia, de la marginea anterioară, realizând distanţa negativă, care corespunde poziţiei corecte a elevului, fiind deci distanţa recomandată.
Distanţa nulă, îndeosebi cea pozitivă, nu permite elevului ­să ocupe o poziţie corectă în timpul scrisului, deoarece pentru aşi sprijini antebraţul pe pupitru el se apleacă asupra băncii, îşi apropie capul de caiet, ceea ce contribuie la sporirea efortului static şi la survenirea mai rapidă a oboselii.
Culoarea tăblilor băncilor, a meselor într-o mare măsura determină nivelul iluminatului la locul de lucru şi starea de funcţionare a aparatului vizual. De exemplu, nivelul iluminatului băncilor de culoarea lemnului natural e cu 20% mai mare decât al celor de culoare neagră, iar stabilitatea vederii clare la un efort dozat constituie la elevii care stau în bănci de culoare verde-deschisa 57%, de culoarea lemnului natural - 55%, de culoare neagra - 45% (M. Sarov). Cele mai potrivite din punct de vedere igienic sunt nuanţele verzi şi cele ale lemnului natural.
Aşezarea băncilor şi a meselor se efectuează conform cerinţelor igienice reglementate în NDC-50-86 "Şcolile generale şi şcolile-internat". Băncile şi mesele cu numere mici se pun în toate rândurile primele. Elevii cu tulburări de auz sau de văz vor fi plasaţi în faţa în bănci corespunzătoare înălţimii lor. Mesele şi băncile se aşază în 3 sau 4 rânduri (în funcţie de configuraţia clasei) perpendicular către ferestre, în aşa fel, ca iluminatul natural sa cadă din partea stângă, cu respectarea distanţei dintre banci, dintre rândurile de bănci şi de la pereţi. Distanţa dintre peretele exterior, cel intern al clasei şi rândul de bănci trebuie să fie nu mai mica de 70 cm; dintre rândurile de bănci de două locuri - nu mai mica de 60 cm, de un loc - nu mai mică de 50 cm; dintre primele bănci de două locuri (dacă sunt aranjate în trei rânduri, de la rândul 2 şi 3 - dacă sunt aranjate în 4 rănduri) şi tablă nu mai puţin de 170-200 cm; de la primele bănci ale rândului 1 şi 4 (dacă sunt aranjate în 4 rănduri) şi tablă - nu mai puţin de 222 cm; dintre ultimele banşi şi perete - nu mai puţin de 65 cm; dintre bănci - ­50 cm. Ultimele băncii trebuie să fie aranjate la o depărtare de la tabla nu mai mare de 1000 cm.
În cursul anului şcolar elevii din primul şi al treilea rând îşi schimbă cel puţin de 2 ori locurile, pentru a exclude formarea deprinderii de a sta mereu cu trunchiul şi capul înclinat în dreapta sau la stânga. Bazându-se pe datele medicului ori conform rezultatelor măsurărilor antropometrice, pedagogul distribuie elevii în băncile şi mesele cu numere respective.
În procesul pedagogic un rol important are tabla. Problemele igienice în legătură cu tabla se referă la igiena vederii, comoditatea scrisului, prevenirea poluării aerului din sala de studii cu praf de cretă.
În acest sens tabla trebuie să fie netedă, mată, să nu producă reflecţii, să fie vopsită uniform. Se recomandă tabla de culoare cenuşie ori verde întunecat, se instalează în mijlocul peretelui din faţa sălii şi se fixează deasupra podelei la înălţimea de 70-80 cm (cl.I), 75-80 cm (cl. II-IV) şi 80-90 cm (cl. V-XII).
Cerinţe sanitaro-igienice faţă de ghozdanul elevului. Ghiozdanele sunt mai igienice decât alte genţi pentru elevi, deoarece în acest caz greutatea este distribuită uniform pe suprafaţa dorsală a trunchiului, ceeea ce determină o poziţie simetrică a corpului. Pentru copii claselor primare ghiozdanul trebuie să aibă următoarele dimensiuni: lungimea 300-360 mm, înălţimea părţii anterioare 220-260 mm, lăţimea 60-100mm, peretele ce vine în contact cu trunchiul să fie dur, pentru a distribui greutatea uniform; lungimea curelei 600-700 mm, lăţimea curelelor 35-40 mm, masa până la 700 g. Pentru confecţionarea ghiozdanelor se foloseşte o ţesătură uşoară, trainică, de culori deschise.
Profilaxia dereglărilor de ţinută trebuie începută încă din fragedă copilărie. Nu se admite ca copii să doarmă într-un pat prea moale şi mereu pe aceiaşi parte. Până la 3 luni copilul nu trebuie ţinut în poziţie verticală, până la 6 luni de al aşeza , până la 9-10 luni de al ţinea în picioruşe îndelungat. Când copilul este învăţat a merge nu trebuie dus de mânuţă, deoarece poziţia corpului lui devne întrucâtva asimetrică. Este de dorit de a folosi dispozitive speciale (fig. 7).


1 2
Figura 7.
Recomandări cum trebuie dus copilul când învaţă a merge.
1 - cum nu trebuie dus copilul;
2 – cum trebuie dus copilul


Nu se recomandă ca copii să stea mult în picioare, să se sprigine mult ba într-un picior sau în altul.
8. Picior plat. Profilaxia
Încălţămintea copilului apăra organismul de răceală, de supraîncălzire, de microtraumatisme, contribuie la menţinerea formei normale a boltei plantare.
Principalele cerinţe igienice înaintate faţă de construcţia încă1ţămintei şi de materialele folosite la confecţionarea ei sunt determinate de particularităţile de creştere şi dezvoltare a piciorului copilului. Folosirea unei încălţăminte neraţionale nu numai că impiedică mişcările şi îngreuează mersul, dar şi contribuie la deformarea piciorului şi la apariţia unor boli.
Piciorul copilului după construcţia lui se deosebeşte de piciorul adultului, are unele particularităţi de vârstă care trebuie luate în considerare la confecţionarea încălţămintei. Astfel, dacă la vârstnici partea cea mai lată a tălpii revine regiunii articulaţiilor metatarso­falangiene I-V, apoi la copii piciorul capătă forma de evantai, deoarece diametrul maximal revine falangelor terminale. În afară de aceasta, partea dinainte a tălpii la ei este mai scurtă decât cea din urmă şi, în fond, scheletul piciorului este format din cartilaj. Osificarea piciorului se încheie odată cu desăvârşirea creşterii de aceea sub influenţa acţiunilor mecanice talpa poate fi uşor deformată. În legătură cu aceasta astfel de calităţi ale încă1ţămintei ca elasticitatea, greutatea, grosimea şi rezistenţa termică sunt reglementate din punct de vedere igienic. Partea de jos a încălţămintei - branţul, talpa, tocul trebuie să posede o rigiditate optimă.
Rezultatele cercetărilor, efectuate în această direcţie, au confirmat că atât o încălţăminte prea moale, cât şi una suficient de rigidă contribuie la deformarea tălpii şi la apariţia piciorului plat. De calitatea branţului depinde microclimatul spaţiului lăuntric al încălţămintei, de aceea el trebuie să posede calităţi înalte de a ventila aerul, de protecţie a căldurii şi contra umezelei, să fie plastic. Încălţămintea trebuie să fie confecţionată numai din piele naturală.
Încălţămintea copiilor, inclusiv cea de casă, trebuie să aibă toc, înălţimea căruia se recomandă să fie pentru şcolari de 8-10 mm, pentru elevii în vârsta de 8-12 ani de 10-20 mm; pentru cei în vârstă de 13 – 17 ani de 20 – 30 mm. Înălţimea tocului încălţămintei elegante pentru fetele de 13-17 ani poate fi până la 40 mm. Folosirea zilnică, frecventă de către fete a încălţămintei cu toc înalt (de 4-5 cm) este foarte dăunătoare, deoarece în acest caz ele sunt nevoite să meargă în degete, trunchiul se înclină înapoi, se modifică forma bazinului, mersul devine nesigur, creşte sar­cina asupra degetelor contribuind la deformarea lor şi la dereglarea for­mei tăşpii (fig. 1). Încălţămintea nu trebuie sa strângă piciorul, să împiedice circulaţia sângelui, limfei şi procesul de creştere a lui, ci trebuie să corespundă lungimii şi lăţimii piciorului. Numai în acest caz ea poate fi comodă la mers şi nu poate provoca eroziuni şi deformarea degetelor şi al tălpii.
Materialul folosit pentru confecţionarea părţii de sus a încălţămintei trebuie să fie moale şi uşor permiabil pentru vapori şi aer. Aceste calităţi le posedă materialul din piele naturală. Pentru confecţionarea încălţămintei de vară paralel cu pielea naturală pot fi folosite şi materiale textile – pânză, elastic.
Pentru copii nu se recomandă confecţionarea încălţămintei din cauciuc, de lac şi din materialele sintetice. Este limitată folosirea încălţămintei din material impermiabil – numai pentru timp ploios.
80 kg

A – în cazul spriginului pe talpa piciorului fără încălţăminte
Efortul maxim revine părţii posterioare a tălpii.


B – în cazul folosirii încălţămintei cu un toc de 2 cm efortul
corporal se repartizează egal pe părţile anterioară şi
posterioară a tălpii.


40 kg

C - în cazul folosirii încălţămintei cu un toc înalt efortul
Maxim revine părţii anterioare a tălpii.




Figura 1. Repartizarea efortului corporal pe talpa piciorului în funcţie de înălţimea tocului încălţămintei.

9. Dezvoltarea fizică şi activitatea motorie.
Activitatea motorie este un factor care contribuie la consolidarea sănătăţii. Solicitarea fizică trebuie să fie programată ca şi alimentaţia, somnul etc. Dacă activitatea de muncă pe care o profesaţi şi lucrul pe lângă casă nu creează posibilitatea unei solicitări suficiente a muşchilor, această insuficienţă trebuie compensată în orele şi zilele de odihnă. Cultura fizică conştientă, satisfacerea necesităţii de a realiza un înalt activism al musculaturii acesteia sînt condiţii necesare din punctul de vedere a păstrării omului ca specie biologică.
Un efect asanator îi oferă diferite ocupaţii la aer liber (alergări, marşuri, inclusiv turistice etc.). Solicitarea fizică necesită un autocontrol strict, evidenţa particularităţilor individuale, a vârstei şi sexului.
O mare însemnătate pentru organizarea corectă a ocupaţiilor cu cultura fizică şi sport, pentru menţinerea unei capacităţi înalte de muncă, pe lângă examenele medicale, îl au observările regulate, pe care omul trebuie să le înfăptuiască în raport cu organismul său. Autocontrolul respiraţiei, pulsului, somnului, poftei de mâncare, masei corpului etc. – toate acestea permit a se ţine cont de particularităţile individuale ale organismului şi să descopere la timp cele mai mici semne ale unei intensităţi prea mari a antrenamentelor şi ale oboselii.
Indicii principali ai autocontrolului sânt: la începutul ocupaţiilor sistematice cu sportul masa corpului întrucâtva se micşorează. În viitor ea va creşte din contul adaosului masei musculare. Mai trebuie să se ţină cont de faptul că masa corpului adolescenţilor creşte odată cu vârsta. În cazul unor antrenamente sistematice indicii masei corpului alternează de obicei în mărimi neesenţiale. După antrenamente ea se va reduce cu 1 – 2 kg, însă în urma consumului de alimente şi apă ea se restabileşte repede.
Starea normală a funcţionării organelor de digestie şi a organismului în ansamblu sînt reflectate de pofta de mâncare. Diverse dereglări ale poftei de mâncare atestă oboseală sau apropierea uni îmbolnăviri. Pofta de mâncare se evoluează după un sistem de 5 puncte: foarte bună – 5p; bună – 4p; satisfăcătoare – 3p; proastă – 2p; foarte proastă – 1p.
Dispoziţia şi capacitatea de muncă sînt indici ai sănătăţii. Aceşti doi indici pot fi analizaţi chiar şi în cazul antrenamentului. De exemplu, dacă în timpul unui efort de solicitare fizică – apare respiraţie greoaie, dureri de inimă, aritmia pulsului, ameţeli, se recomandă imediat reducerea efortului fizic (de la alergare la trecerea la mersul la pas).
Gradul de extenuare în cadrul efortului fizic se evoluează în baza variaţiei următorilor parametri:

Parametrii
Gradul de extenuare

neesenţial
mediu
mare
Culoarea pielii feţei
Înroşire neînsemnată
Înroşire însemnată
Înroşire accentuată sau palid, cianoză
Vorbirea
Clară
Cu dificultăţi
Cu dificultăţi accentuate sau imposibilă
Mimica
Obişnuită
Expresia feţei încordată
Expresia suferinţei pe faţă
Transpiraţia
Neesenţială
Intensă în partea superioară a corpului
Intensă, vădită pe tot corpul, apariţia sărurilor
Respiraţia
Accelerată, ritmică
Intensă, accelerată, periodic respiraţia pe gură
Intensă, superficială prin gură, Dispnee (alternare respir. Profunde cu cea superficial)
Mişcările
Coordonate, mers zvelt
Dereglate, mers nesigur
Dereglări însemnate a mişcărilor, tremor, poziţia impusă cu sprijin, cădere.
Atenţia
Exerciţiile se efectuează cu exactitate, operaţie de muncă

Se reduce brusc viteza de efectuare a operaţiilor de muncă. Efect. Exerciţiilor fizice numai la ordine pronunţate cu glas tare
Dispoziţia
Nu sînt plângeri
Acuze la oboseală, dureri
în muşchi, (gâfâit), zgomot în urechi.
Acuze la oboseală, dureri de muşchi, palpitaţii, dispnee, dureri de cap, greaţă, vomă, etc.

Aprecierea stării funcţionale a organelor respiratorii se evoluează după capacitatea vitală a plămânilor (CVP) şi frecvenţei respiraţiei.
CVP (ml) după Hripcova A. G., 1990
Sexul
Vîrsta (ani)

4
5
6
7
8
10
12
15
17
Băieţi
1200
1200
1200
1400
1440
1630
1975
2600
3520
Fete
-
-
1100
1200
1360
1460
1905
2530
2760

Frecvenţa respiraţiei
Respiraţia
Vîrsta (ani)

Nou-născ.
1-2 ani
2-4
4-6
Vârsta şcolară
Vârstnici
Nr mişcărilor. min.
50-60
35-40
25-35
23-26
18-20
15-17

Sub influenţa exerciţiilor fizice se reduce frecvenţa respiraţiei de la 16 – 20 (la maturi) până la 12 – 14 respiraţii pe minut în stare de repaos, însă creşte profunzimea respiraţiei, ce determină sporirea gradului ventilaţiei pulmonare.
De asemenea se ţine cont şi de ritmicitatea respiraţiei, prezenţa crepataţiilor în plămâni, respiraţie greoaie, tusă.
Frecvenţa respiraţiei redusă, însă profundă, CVP – crescută, toate acestea atestă un antrenament organizat corect.
Starea funcţională a sistemului cardiovascular este oglindită de puls; el se determină de obicei dimineaţa, culcat în pat la artera radială. FCC în stare de repaos este de 60 – 70 băt/min la om matur.
FCC în stare de repaos (în min.) hripcova A. G., 1990

Vîrsta (ani)

Nou-născ.
1
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
matur
FCC
135-140
120
95
92
90
88
86
84
82
80
78
76
60-80

Tahicardia – atestă o influenţă nebenefică asupra inimii şi în acest caz se recomandă întreruperea antrenamentului, se recomandă consultarea medicului.
Bradicardia – atestă fie o stare de îmbolnăvire, sau o influenţă bună a exerciţiilor fizice. Inima persoanelor antrenate se contractă mai rar. Dacă FCC est mai mică de 40 se recomandă consultaţia medicului.
Aritmiile (dereglările ritmului cardiac) pot fi de ordin fiziologic sau patologic. Aritmia de provenienţă respiratorie - este fiziologică, la inspiraţie pulsul devine intens, la expiraţie – mai rar. Aceasta se constată de obicei la oamenii tineri.
În timpul antrenamentelor la început şi după un efort fizic se recomandă de a examina pulsul. În cazul solicitărilor fizice optimale după 10 – 15 min de odihnă pulsul trebuie să-şi revină la valorile normă. Odată cu creşterea gradului de antrenare şi îmbunătăţirii activităţii cardiovasculare pulsul în prezenţa unora şi aceloraşi solicitări fizice se va intensifica mai puţin şi îşi va reveni la iniţial mai repede.
În urma antrenării, practicării sportului regulat inima la o singură contracţie aruncă în aortă o cantitate mult mai mare de sânge oxigenat.
Oamenii în etate, precum şi cei ce încep să practice efortul fizic trebuie în primele zile să-şi propună solicitări fizice diminuate, şi pulsul nu trebuie să depăşească 120 contracţii pe minut. Restabilirea pulsului în normă trebuie să aibă loc peste 5 – 6 min de odihnă, maximum 10 min.
Frecvenţa pulsului reflectă intensitatea solicitărilor fizice şi capacitatea organismului de a le suporta, FCC fiind de 120, 110,100 sau 90 băt/min, durata solicitărilor fizice, respectiv trebuie să fie 10, 20, 40 sau 90 min. La o FCC de 140 băt/min pot continua antrenamentul doar persoanele care au atins un grad înalt de dezvoltare. Frecvenţa maximală admisibilă a pulsului unui om, care face exerciţii fizice, se determină prin diferenţa: 180 – minus numărul anilor trăiţi.
Se recomandă ca rezultatele observaţiilor în stare de repaos să se evolueze în aceleaşi ore dimineaţa, înainte sau după încheierea antrenamentului – toate datele zilnic se fixează în fişele de autocontrol.
Ridicarea greutăţilor este limitată pentru băieţi de la 14 ani – 6 kg, 15 ani – 8,2 kg, 16 ani – 12 kg, 17 ani – 16,4 kg, pentru fete respectiv – 6 kg, 6,8 kg, 9 kg.