Crestere si dezvoltare

Cine dimineaţa umblă în patru picioare,
ziua în două, iar seara în trei? – copilăria,
maturitatea, bătrăneţea.

1. Ontogeneza organismului uman
Ontogeneza organismului uman, respectiv, viabilitatea organismului din momentul concepţiei pănă la moarte, recunoaşte trei perioade:
perioada de creştere şi dezvoltare;
perioada de maturitate şi reproducere;
perioada de involuţie (senescenţă); (*termenul de senilitate indică o involuţie timpurie).
Ştiinţific este demonstrat că senescenţa începe odată cu concepţiaşi este condiţionată, la fel ca şi maturitatea, sub toate aspectele, de perioada de creştere şi dezvoltare, esenţială pentru întreaga evoluţie ulterioară a organismului.

2. Noţiuni de creştere şi dezvoltare
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un complex dinamic de procese biologice prin care trece organismul uman în evoluţia sa până la maturitate, şi depinde în mare măsură de interacţiunea complexă dintre factorii ereditari şi cei acumulaţi în decursul vieţii, prin realizarea codului genetic într-un mediu concret.
Creşterea este un proces cantitativ de înmulţire celulară, privind sporirea în greutate, volum şi dimensiuni a corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se manifestă prin modificări funcţionale, ce marchează o perfecţionare, o adaptare a aparatelor şi sistemelor din organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un tot unitar.
Aceste procese sunt condiţionate de acţiunea unor factori interni – ereditatea, mecanismele neuroendocrine genetic determinate şi de o serie de factori externi, printre care menţionăm: în perioada intrauterină, starea de sănătate a mamei şi evoluţia normală a sarcinii, apoi factorii geoclimatici, alimentaţia, noxele (*noxâ – agent cu acţiune dăunătoare asupra organismului) din mediul ambiant etc. Efortul fizic şi psihic prin fenomenele de adaptare, compensare şi supracompensare pe care le declanşează, stimulează şi, în unele împrejurări, chiar dirijează creşterea şi dezvoltarea (fig.1). Exerciţiul fizic şi orice activitate motorie dezvoltă în mod evident elementele componente ale aparatului locomotor. Prin intermediul acestora sânt angajate în activitate, la un înalt nivel de solicitare, respiraţia şi circulaţia, schimbările nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; se desăvârşeşte astfel structura funcţională a ţesuturilor, se stimulează creşterea şi dezvoltarea şi se realizează o mai bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.













Urbanizare
Figura 1. Intricarea factorilor endogeni şi exogeni şi consecinţele acesteia asupra constituţiei şi accelerării (după R. Nold).

Antrenarea aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului, utilizarea lor dincolo de nivelul moderat al solicitărilor curente, determină reacţii de răspuns cu caracter adaptativ, fapt ce explică efectele benefice asupra întregii evoluţii individuale.
Procesele de creştere şi dezvoltare sunt reglate de un complex de factori neuroendocrini.

3. Legităţile creşterii şi dezvoltării
Procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite reguli care pot fi sistematizate în următoarele legi:
1. Legea endogenităţii, conform căreia creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară conform legilor interne, caracteristice organismului dat şi programate genetic.
2. Legea ciclicităţii (ritmului diferit de creştere şi dezvoltare). Se manifestă prin activarea şi frânarea procesului de creştere în diferite perioade de viaţă, pe parcursul anului (în lunile de vară corpul creşte în lungime, lunile de toamnă – în masă).
La nivelul fiecărui organ şi ţesut, condiţionat de factori şi de mediu, există un anumit sistem de creştere şi dezvoltare.
3. Legea alternanţei sau succesivităţii. În decursul perioadelor de creştere şi dezvoltare se manifestă, privind succesiunea în timp, o serie de alternanţe între procesele de creştere şi dezvoltare, între sporul în înălţime şi cel în greutate, între creşterea diverselor segmente corporale vecine. Adică unele etape de dezvoltare a omului, evoluează strict una după alta.
De exemplu, ritmul creşterii organismului după naştere este diferit. La nou-născut forma corpului are particularităţile sale: gâtul şi toracele sunt scurte, abdomenul este bombat şi alungit, picioarele sunt mai scurte ca mâinile, are loc predominarea craniului cerebral faţă de cel facial. În perioada de sugar, în comparaţie cu alte perioade a dezvoltării postnatale, are loc o creştere deosebită în lungime de 1,5 ori, iar în greutate de 3 ori. La luna a VI-a începe apariţia denti-iei temporare, iar în perioada de copil mic se termină erupţia dinţilor deciduali. La 3 luni apare lordoza cervicală, la 6 luni cifoza toracică, la 9-12 luni lordoza lombară.
4. Legea sincronicităţii – se manifestă prin faptul că toate organele şi sistemele de organe cresc şi îmbătrânesc la o persoană anumită relativ simultan.
5. Legea ireversibilităţii – se caracterizează prin imposibilitatea repetării proceselor de creştere şi dezvoltare în ontogeneză.
6. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor (legea proporţiilor). Ţesuturile şi organele constitutive ale organismului cresc şi dezvoltă inegal în perioade variate de timp, pe parcursul evoluţiei. De exemplu, la început mai rapid cresc membrele inferioare, apoi cele superioare şi în sfârşit trunchiul şi capul. Membrele inferioare se măresc de 5 ori, cele superioare de 4 ori, trunchiul de 3 ori, iar dimensiunile capului numai se dublează.
La om, simetria bilaterală, bine reflectată în perioadele iniţiale ale dezvoltării embrionare, se modifică treptat în cursul evoluţiei ulterioare. Aceste modificări au loc sub influenţa factorilor funcţionali şi asimetriei de formă şi poziţie a viscerelor (de exemplu - inima, ficatul, plămânii, emisferele cerebrale). Asimetria părţilor somatice ale corpului, care se observă mai greu, este indusă de: asimetria viscerală, de împovărarea diferită a celor două jumătăţi ale corpului în staţiunea bipedă, de funcţionarea mai intensă a unui membru (dreptaci, stângaci), de o greutate ceva mai mare a jumătăţii drepte a corpului la dreptaci, inegalitatea de lungime a membrelor perechi etc.
7. Legea pubertăţii. Conform acesteia, pubertatea, prin care înţelegem totalitatea modificărilor morfofuncţionale care au loc în organism odată cu intrarea în acţiune a gonadelor, determină creşterea şi dezvoltarea diferenţiată pe sexe.
Prin urmare, creşterea şi dezvoltarea organismului depinde în mare măsură de interacţiunea complexă dintre factorii ereditari şi cei acumulaţi în decursul vieţii, prin realizarea codului genetic într-un mediu concret.
Gradul acţiunii genetice se deosebeşte la diferite etape de creştere şi dezvoltare. Influenţa factorilor genetici asupra dimensiunilor generale ale corpului sporeşte treptat începând cu perioada de nou-născut până la a II-a copilărie, iar către vârsta de 15 ani –scade.

4. Fenomenul acceleraţiei şi neoteniei. Ipotezele acceleraţiei
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de importante: acceleraţia şi neotenia.
Acceleraţia este fenomenul biologic constatat în prezent, conform căruia generaţia actuală, comparativ cu generaţiile trecute, înregistrează un spor în înălţime şi greutate.
Astfel, comparativ cu perioada anilor 1930-1940, se constată o creştere medie în înălţime a băieţilor, cu 12-14­ cm, iar a fetelor cu 10-12 cm. Explicaţia acestui fenomen este încă destul de controversată, dar majoritatea autorilor admit implicarea a 3 factori: alimentaţia calitativ superioara mai bogată în proteine, urbani­zarea, cu tot contextul de influenţe pe care-l atrage şi factorii genetici. În ultimul timp s-a dovedit ca melatonina, secretată de epifiză şi cu rol în creştere, este produsă în cantitate mai mare în condiţiile influenţei, pe o perioadă mai lungă de timp, a luminii; corelând aceasta cu timpul ac­tiv din 24 ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o posibilă condiţionare a unei secreţii mai mare de melatonină sub incidenţa radiaţiilor luminoase artificiale şi naturale şi, implicit, co­rolar, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării somatosexuale şi de întârziere a maturizării psihointelectuale, odată cu întârzierea maturizări sociale (integrarea socioprofesională mai tardivă, urmare a creşterii perioadelor de şcolarizare, legat de sporirea volumului informa­ţional necesar specializării în diferite domenii).
Accelerarea maturizării somatosexuale reprezintă o realitate, vârsta pubertăţii coborând, comparativ cu deceniile trecute. Astfel, spre exemplu în Norvegia, în jurul anului 1930, pubertatea la fete apărea la 17 ani, pentru ca în prezent să apară la vârsta de 13-14 ani; acum pubertatea la fete şi băieţi apare cu 1,5 ani mai repede.
Maturizarea psihointelectuală, care în urmă cu câteva decenii se încheia la vârsta de 19-20 ani, în prezent continuă până la 22-23 ani. Această maturizare constă în continuarea procesului de permeabilizare a sinapselor în sistemul nervos central, ceea ce conferă o funcţionalitate şi plasticitate sporită structurilor nervoase.
Fenomenul de neotenie prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Avantajul major este marea plasticitate a sistemului nervos, de unde decurge capacitatea psihointelectuală, la parametrii mult mai înalţi, a ge­neraţiei actuale. Consecinţa negativă este crearea, în aceste condiţii, a unui con­flict biologic între nivelul de maturizare psihointelectuală în devenire şi ma­turizarea sexuală încheiată timpuriu, conflict ce se traduce printr-un grad de efervescenţă sporit al generaţiei actuale.
Atât acceleraţia cât şi neotenia dovedesc faptul că specia umana actuală, Homo sapiens este în continuă evoluţie spre alte hominiene mai evaluate.
Astfel, astăzi sunt acceptate mai multe ipoteze ce explică fenomenul acceleraţiei:
Teoria heliocentrică;
Teoria heterozisului;
Teoria radiaţiilor naturale;
Teoria urbanizării;
Teoria legată de dezvoltarea civilizaţiei;
Teoria alimentaţiei etc.
La etapa actuală, concomitent cu accelerarea creşterii se observă şi reţinerea procesului de îmbătrânire a organismului, care se manifestă prin persistarea menstruaţiei (după 50 ani), prelungirea perioadei de reproductivitate la femei etc.

5. Noţiuni de vârstă

„...A muri la 70 ani, înseamnă să mori în leagăn.”
Platon
Conform datelor ştiinţifice se face deosebire între vărsta cronologică (calendaristică), care constituie un repaus important pentru care fiecare an de viaţă aduce în mod normal noi sporuri de masă şi volum ale corpului şi schimbări ale formei şi proporţiilor acestuia, şi măsurată prin timpul astronomic (ani, luni, zile).
Vârsta biologică – se are în vedere vârsta cronologică, ce conţine, în mod normal, aspecte biologice constante a subiectului examinat.
Modificările de vârstă ale construirii şi structurii ţesuturilor şi organelor determină vârsta morfologică; cele caracterizate prin atenuarea activităţii unor organe definesc vârsta fiziologică sau funcţională; iar cele reflectate în compoziţia chimică a ţesuturilor şi sângelui caracterizează vârsta biochimică.
Conform investigaţiilor efectuate de către D. Verzar cele mai constante modificări ce semnalizează o involuţie morfofuncţională sunt: scăderea acomodării ochiului, creşterea perimetrului toracic şi abdomenului. După datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti, modificările psihice involutive principale sunt: scăderea memoriei, atenţiei şi capacitatea de instruire, diminuarea libidoului, nervozitatea, astenia, anxietatea, irascibilitatea şi reducerea sociabilităţii. Determinarea vârstei adevărate prezintă o problemă destul de complicată. Adeseori are loc o incoincidenţă dintre vârsta „documentală” şi cea „medicală” sau biologică. Pe de oparte se întâlnesc oameni care arată cu mult mai în vârstă decât vârsta documentară, şi pe de altă parte „indivizi veşnic tineri”
La gradarea perioadelor de viaţă ale omului se ţine cont de criteriile morfologice ale vârstei biologice. La copii, această vârstă este determinată de gradul de dezvoltare al întregului organism, al organelor şi sistemelor de organe, de aşa numita stare definitivă, care coincide cu organismul omului adult. Vârsta biologică a omului matur este determinată de gradul de rezistenţă al organelor, al sistemelor sau al întregului organism faţă de acţiunea proceselor de îmbătrânire.
Criteriile de stabilire a vârstei biologice sunt: criteriul somatic, endocrin şi osos.

6. Periodizarea vârstelor
Perioadele vieţii postnatale pot fi apreciate din punct de vedere al siguranţei biologice a sistemelor de organe. La baza ontogenezei stă rezistenţa şi variabilitatea biologică. Fiecare copil se naşte cu un nivel oarecare a certitudinii biologice, a sistemelor de organe. Dar trebuie de luat în consideraţie faptul că viabilitatea sistemelor biologice se dezvoltă maximal în acea formaţie care la etapa respectivă este mai importantă pentru organism. O particularitate deosebită a sistemelor biologice este capacitatea de autoorganizare, şi preocuparea în echilibrarea cu condiţiile mediului ambiant. Organismul copilului la fiecare etapă a copilăriei se constituie ca o totalitate, un ansamblu echilibrat, cristalizat în procesul complicat al ontogenezei cu particularităţile sale specifice. Şi în dezvoltarea postnatală a copilului există perioade când are loc maturizarea unui sau altui sistem necesar pentru perceperea diferitelor informaţii din mediul ambiant. Atât o întâlnire prematură cât şi o întâlnire întârziată cu diferite condiţii ale mediului ambiant, în diferite etape ale vieţii, poate lăsa o urmă mai mult sau mau puţin favorabilă în dezvoltarea şi desăvârşirea diferitor sisteme în perioadele următoare.
În ceea ce priveşte periodizarea vârstelor, datele din literatură oferă o mare varietate de puncte de vedere. Faptul este justificat întrucât nu se pot delimita net diferite etape de creştere, ele fiind strâns întrepătrunse.
A.V Nagornâi (1960) a împărţit ciclul individual de dezvoltare a organismului în două perioade: prenatală şi postnatală. În dezvoltarea postnatală el a evidenţiat trei etape:
etapa de creştere, când are loc creşterea tuturor particularităţilor morfologice, fiziologice şi biochimice;
etapa maturizării, pe parcursul căreia toate aceste particularităţi ating nivelul maxim de dezvoltare şi un timp îndelungat rămân relativ stabile;
perioada bătrâneţei, ce se caracterizează prin micşorarea dimensiunilor corpului şi o atenuare a activităţii organelor.
V.V. Bunak (1965) în dezvoltarea organismului, de aemenea, a evidenţiat trei stadii:
I – progresivă, care cuprinde dezvoltarea intrauterină şi cea până la 20-22 ani, pentru care este specific creşterea corpuluiîn înălţime, cu stoparea căreia se şi termină această perioadă;
II – stabilă, cuprinde perioada vieţii între 22-50 ani; are loc creşterea stratului celuloadipos, avansarea în greutate şi există un nivel stabil al criteriilor funcţinali;
III – regresivă, se referă la vârsta 56-85 ani (şi mai mulţi), are loc scăderea în greutate şi a criteriilor funcţionali, modificarea pielii, ţinutei şi vitezei mişcărilor.
Prof. dr. Raoul Rabacki a evidenţiat două perioade a ontogenezei: I – intrauterină şi II-a extrauterină (tab.1).
Tabelul 1.
Perioadele ontogenezei după R. Robacki
Perioada
Durta
I. Intrauterină
- Embrion (până la la 2 luni)
- Fât (de la 2 luni până la naştere)
II. Extraembrionară
COPILĂRIA
1. Prima copilărie, desfăşurată de la naştere până la 3 ani, când apariţia dentiţiei de lapte este terminată. Ea cuprinde:
- perioada de nou-născut (primele 30 de zile (1 lună));
- perioada de sugar (30 de zile – 1 an);
- perioada de copil mic (antepreşcolar, 1 – 3 ani);
2. A doua copilărie - vârsta preşcolară (3 - 6 ani). Începe o dată cu momentul în care dentiţia de lapte este apărută şi se încheie o dată cu apariţia primilor dinţi permanenţi – până la 7 ani sau 6,5 ani.
3. A treia copilărie – vârsta şcolarului (până la pubertate: 12-14 ani fete şi 14-16 ani bâieţi).

PUBERTATEA – între 12 – 16 ani.

ADOLESCENŢA – între 17 – 20 ani.

TINEREŢEA – între 21- 30 ani.

MATURITATEA – de la 31- 65 ani.

BĂTRÂNEŢEA – de la 65 de ani.

La seminarul internaţional european al ocrotirii sănătăţii (Kiev, 1963) a fost adoptată următoarea clasificare a perioadelor dezvoltării postnatale:
№
Durata
I
de la naştere până la 1 an
II
de la 1 an până la 7 ani
III
de la 8 până la 19 ani
IV
de la 20 până la 39 ani
V
de la 40 până la 59 ani
VI
de la 60 până la 80 ani

În cadrul etapelor de dezvoltare a omului stabilite evolutiv a fost propusă şi o altă periodizare de vârste:
Vârsta
Băieţi
Fetiţe
Nou născut
până la 10 zile
până la 10 zile
Sugari
10 zile – 12 luni
10 zile – 12 luni
Vârstă precoce
1-3 ani
1-3 ani
Prima copilărie
4-7 ani
4-7 ani
A doua copilărie
8-12 ani
8-11 ani
Adolescenţi
13-16 ani
12-15 ani
Juniori
17-21 ani
16 –20 ani
Tinerii
22-35 ani
21-35 ani
Maturii
36-60 ani
36 -55 ani
Vârsta înaintată
61 –64 ani
56 –74 ani
Vârsta bătrâneţei
75 –90 ani
75 –90 ani
Longevivi

peste 90 ani
peste 90 ani

Durata acesror perioade creşte treptat de la câţiva ani la început, şi până la 15 ani mai târziu. În limitele ficărei perioade a dezvoltării postnatale, organismul se află la unul şi acelaşi nivel al maturizării morfuncţionale. Aceasta şi determină coordonarea particularităţilor de vârstă cu anatomia variabilităţiii individuale. În caz de accelerare a ritmului de dezvoltare sau a celui de îmbătrânire, în organism apare un dezichilibru al modificărilor şi a celor funcţionale, a diferitor sisteme şi organe, ce adeseori duce la o disconcordanţă în structura organismului.
Conform concepţiilor contemporane, ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală a organismului, totalitatea modificărilor succesive morfologice, fiziologice şi biologice de la naştere şi până la sfârşitul vieţii. Modificările cantitative la etapele ontogenezei sunt strâns legate iar partea calitativă reprezintă diferenţierea şi apariţia noilor particularităţi morfologice şi funcţionale. Specifice pentru etapele ontogenetice sunt heterohronia şi dezvoltarea neuniformă a diferitor sisteme funcţionale ale organismului. Heterohronia proceselor involutive, variabilitatea desfăşurării diferitor etape a ontogenezei ca o contradicţie intrinsecă a dezvoltării, determină diferite variante ale duratei perioadelor vieţii – de la o îmbătrânire prematură şi până la longevitate. Pe cât modificările în fiecare etapă a ontogenezei pot influenţa în mod diferit asupra dezvoltării de mai departe a individului, legitim poate fi furnizată existenţa corelaţiei şi interdependenţei între „startul” şi „finişul” vieţii omului, deci o influenţă la tipul îmbătrânirii (timpurie, fiziologică, longevitate) a perioadelor pubertăţii şi adolescenţei.
După A.S. Leontiuc (1981) perioadele critice ale dezvoltării, ca etape ale instabilităţii echilibrului sistemelor în dezvoltare, când mecanismele vechi de reglare şi-au epuizat posibilităţile în menţinerea integrităţii organismului şi a modificărilor morfologice adecvate a organismului şi porţiunilor sale, iar mecanismele ce corespund unui nou nivel de diferenţiere a elementelor sistemelor n-au atins încă un nivelul minim a maturizării care ar asigura consolidarea elementelor sistemelor şi rezistenţa factorilor nocivi ai mediului ambiant. Modificările ulterioare ale tuturor formaţiunilor sistemelor funcţionale, contribuie la avansarea stabilităţii şi rezistenţei elementelor şi a întregului organism.
Perioadele critice se caracterizează printr-o sensibilitate sporită în dezvoltarea diferitor maladii. Se observă crize psihice parapubertare – 3,5-4 ani, pubertare şi climacterice. Modificările fiziologice ce au loc în aceste perioade, de obicei, se reflectă asupra calităţilor personale. Aceasta se află în strânsă legătură cu modificările morfologice şi funcţionale, cu noile forme de integrare a mediului intern al organismului, cu schimbările raportului cu mediul ambiant, pe când fostul steriotip se mai menţine. Neglijând toate aceste particulasrităţi nu se poate efectua profilaxia diferitor maladii.
Prin urmare, vârsta are o deosebită importanţă, deoarece numeroase afecţiuni prezintă o incidenţă legată de ea. Starea de reactivitate, la fel, diferă după vârstă, ca evoluţia şi pronosticul diferitor boli.
De exemplu:
la sugari domină tulburările digestive;
prima copilărie se caracterizează prin apariţia bolilor infecţioase eruptive – rujeola, scarlatina;
adolescenţa se confruntă cu agresiunea streptoscopică – angina, nefropatii acute, cardiopatii, reumatism articular acut;
la adult apar bronşite cronice, infarctul miocardic, arteriopatii, tumori, nefrite cronice, boala ulceroasă, hipertensiunea arterială;
vărsta a treia (peste 65 ani) se caracterizează prin ateroscleroză cu complicaţii majore – infarct miocardic, accident vascular cerebral, emfizem pulmonar, involuţie senilă, insuficienţă cardiacă, cord pulmonar cronic etc.
În perioada postnatală creşterea şi dezvoltarea se caracterizează prin modificarea parametrilor dimensionali şi de greutate a organelor în diferite perioade ale vieţii.
Problema periodizării este încă discutabilă deoarece lipsesc criteriile bine determinate între limitele acestor etape. Şi în afară de aceasta fiecare organism în creştere se dezvoltă individual, trece printr-o cale irepetabilă cu multe complicaţii şi abateri de la etalonul dorit. Deseori maturizarea fizică şi mintală, activitatea sistemului osteomuscular şi a viscerelor, adică tot ce caracterizează vârsta biologică, nu corespunde cu vârsta cronologică (calendaristică).
Este folosită pe larg şi o altă periodizare avieţii omului:
perioada prenatală;
perioada de creştere – de la naştere până la maturizarea sexuală;
perioada reproductivă;
perioada postreproductivă.
Comparând aceste perioade la femei şi la bărbaţi s-a determinat că peroada prenatală este mai îndelungată la genul masculin cu 3-4 săptămâni, însă fetiţele se nasc mai maturizate. În prima perioadă se observă o inegalitate sexuală ce constituie aproape o lună, pentru că viaţa intrauterină la sexul masculin este mai îndelungată. După naştere fetiţele încep să meargă şi să vorbească mai devreme ca băieţii. Maturizarea sexuală la fete are loc cu doi ani mai timpuriu ca la băieţi. Perioada reproductivă la femei durează 30-40 ani şi se termină la vârsta de 45-55 ani, pe când la bărbaţi ea durează cu 10-15 ani mai mult şi se termină la 60-70 ani. Astfel, primele trei perioade la bărbaţi sunt mai îndelungate decât la femei.
O altă periodizare a perioadei postnatale mai detaliată a fost descrisă de academicianul T. Furdui şi colaboratorii Institutului de Sanocreatologie AŞRM în 1994.
I. Perioada ribilding (perioada restructurării funcţionale a organismului) – de la naştere – până la 10-12 zi. Această perioadă se caracterizează printr-un şir de modificări: în tipul naşterii are loc restructurarea sistemului respirator, cardiovascular, reglarea temperaturii corporale, trecerea la alimentaţie, schimbarea legăturii dintre copil şi organismul matern. Indicele ce atestă finisarea acestei perioade este dispariţia icterului fiziologic (catarul pielii la copii).
II. Perioada creşterii anatomice intense a corpului în lungime şi instabilităţii funcţionării organelor de importanţă vitală. Durata de la a 10-12 zi de la naştere până la 6 luni după naştere. De exemplu în primele 6 - 7 luni creşte intens masa corporală şi craniul în lungime. Masa plămânilor se dublează. Dacă la momentul naşterii sunt formate 25% din celulele nervoase, atunci la 6 luni - 65 %; la 3-4 luni dispar complet urmele îngustării cârjei aortei – specifice fătului; la 6 luni are loc erupţia primilor 2 dinţi de lapte de jos.
III. Perioada de realizare a poziţiei ortostatice, începutul unor acte motore coordonate (determinate), actualizarea instinctelor. Durata de la 6 luni până la 12-14 luni. În legătură cu poziţia ortostatică de postură au loc restructurări fiziologice şi biochimice: apar procesele de inhibiţie, copilul începe să controleze mişcările, învaţă să se târîe, să-şi menţină echilibrul în poziţie şezând, de a şedea desinestătător, de a apuca cu mâinile. Apare necesitatea de comunicare fizică şi emoţională, semne de imitare, se erup 4 dinţi de sus şi de jos. Apare capacitatea de recepţionare spaţială, se intensifică eficacitatea activităţii sistemului cardiovascular, se instalează elementele sensorice (7-8 luni) şi motore ale vorbirii (10-11 luni). La sfârşitul perioadei numărul celulelor nervoase corticale constituie 90-95%, se finisează dividerea celulelor gliale, se intensifică mielinizarea diferitelor căi ale sistemului nervos central (SNC). Este caracteristică o stare fără supărări, copilul încă nu-şi aminteşte ceea cea simţit anterior şi ce va urma.
IV. Perioada adaptării intense şi reflexelor de cercetare (adaptare la mediul înconjurător). Durata de la 1,2 ani până la 2,5 ani. Copilul se adaptează la condiţiile mediului după ce desinestătător învaţă să se mişte, să evite, ocolească obstacolele, să fugă; stabil funcţionează cele 5 organe de simţ; se dezvoltă memoria de scurtă durată şi particularităţile intelectuale; reflexele de cercetare – copilul se deplasează de la obiect la obiect, le studiază cu ochii, le palpează, miroase, le gustă, ascultă; apreciază asemănările şi deosebirile între ele; recepţionează diferite culori, se stabileşte influenţa vagală asupra inimii – rărirea pulsului în repaus şi apariţia aritmiei respiratorii.
V. Perioada cognitivă (de dezvoltare intelectuală intensă) şi imprentare a informaţiei emoţional trăite. Durata de la 2,5 ani până la 6 ani. Are loc dezvoltarea intensă a proceselor cognitive (2/3), se dezvoltă memoria de lungă durată, se atinge acuitatea vizuală maximă. Este demonstrat că la această vârstă copilul primeşte 70% din toată informaţia, care o va avea pe toată perioada următoare a vieţii. Anume în această perioadă din copil se dezvoltă o persoană raţională, despre ce atestă cazurile multiple de izolare totală a copiilor până la 6-7 ani de la comunicarea cu societatea, ce aruncă copilul în rândul animalului, la imposibilitatea dezvoltării fizice şi spirituale până la nivelul unui om adevărat, necătând la eforturile depuse.
VI. Perioada de stabilizare structural funcţională a organelor de importanţă vitală la nivelul organismului matur şi dezvoltării psihice intense. Durata de la 6 ani până la 10 ani.
Se finisează dezvoltarea şi diferencierea ţesutului conjunctiv al aparatului locomotor; brusc creşte forţa musculară relativă, se atestă viteza maximă de restabilire a capacităţii de muncă la o intensitate fizică, se fortifică articulaţiile, legătura muşchilor, creşte considerabil volumul muşchilor, definit se formează structura ţesutului pulmonar; se finisează dezvoltarea ţesutului cardiac, bătăile inimii devin mai rare; se finisează dezvoltarea anatomo-structurală a stomacului, sistemul digestiv devine ca la adulţi; se finisează formarea canalelor excretoare a glandelor sudoripare; se evidenţiază aglomerări de celule adipoase în cutia toracică, cavitatea abdominală.
Schimbarea modului de viaţă a copilului în legătură cu începutul şcolarizării brusc se intensifică dezvoltarea psihică a copilului; învăţarea – accelerează manifestările tipologice psihice a activităţii nervoase superioare - ANS (temperamentului).
VII. Perioada dezvoltării sexuale şi instabilităţii psiho-emoţionale. De la 10-11 ani până la 13-14 ani fete şi de la 10-11 ani până la 15-16 ani băieţi. La fete se dezvoltă ţesutul glandular al glandelor mamare, la băieţi apare spermatogeneza, creşte părul în fosele axilare, pe muntele Venus. Pentru această perioadă este specifică instabilitatea fizică cu trecere bruscă de la o starea de încântare la depresie şi invers, irascibilitate, o stare critică faţă de cei maturi, se ofensează repede, la fetiţe se observă o tendinţă spre plaxivitate.
VIII. Perioada înfloririi biologice şi dezvoltării psihice. Durata de la 13-14 ani până la 16-17 ani fete şi de la 15-16 ani până la 17-18 ani băieţi. Se finisează, stabilizează ANS, dispar conflictele interne, se schimbă interesele şi cerinţele, spectrul informaţional, apare adaptarea la o nouă stare fiziologică, începe înflorirea organismului, încetineşte creşterea în lungime, la băieţi umerii devin mai laţi, creşte musculatura, mai bine funcţionează inima, plămânii, apare o stabilitate a activităţii sistemului endocrin, se perfecţionează ANS, reacţiile la mediul înconjurător devin mai adecvate, creşte rezistenţa organismului. Au loc restructurări şi în sfera psihică – se modifică modul de a gândi, gândirea devine abstractă, critică, se îmbunătăţeşte memoria, creşte volumul memorativ, se modifică modalitatea de memorare, creşte dezvoltarea intelectuală, se finisează dezvoltarea psihică.
IX. Perioada de formare socială a personalităţii. Durata de la 16-17 ani fete şi băieţi de la 17-18 ani până la 22 ani. În această perioadă se stabilizează dezvoltarea sexuală şi se restructurează modul de viaţă, ce necesită manifestări a relaţiilor interpersonale, adaptarea la diferite situaţii, se intensifică formarea comportamentului social.

7. Noţiuni despre longevitate şi bătrâneţe.
*Curiozităţi din lumea animală privitor la longevitate.
Animalul
Durata vieţii
Fluturele efemer – o zi
Musca – 76 zile
Rîma – 10 ani
Crabul – peste 150 ani
Broasca – 7-10 ani
Broasca ţestoasă – 100 ani
Crocodilul – 300 ani
Ştiuca – 150-200 ani
Balena – peste 400- 500 ani
Delfinul, pisica – pînă la 30 ani
Privighetoarea – 25 ani
Barza – 60 ani
Şoarecele – 3 ani
Cîinele – 15 ani
Leul – 15-18 ani
Calul – 30 – 60 ani
Elefantul – peste 150 ani
Maimuţa – pînă la 40 ani
Iepuraşul –pînă la 10 ani etc.

Până în prezent îmbunătăţirea stării sănătăţii a individului, creşterea longevităţii şi duratei în timp pe parcursul căreia se menţine capacitatea de muncă, au fost puse în raport direct cu realizările medicinii, progresul economic şi social. Obţinerea vaccinurilor, descoperirea antibioticilor (penicilinei, cefalosporinelor etc.), îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai, social-economice, de instruire – au influenţat benefic asupra sănătăţii şi longevităţii vieţii.
Rezultatele investigaţiilor ştiinţifice au scos în evidenţă că bărbaţii îşi pot prelungi viaţa cu 11 ani, iar femeile cu 7 ani dacă nu vor face abuz de alcool, se vor alimenta corect şi vor dormi câte 8 ore pe zi. S-a stabilit că un bărbat de 45 ani, care respectă regulile simple poate să mai trăiască 33 de ani, dacă va respecta aceste cerinţe la limita de 70% va mai trăi – 28 de ani; la 50% - 21,6 ani. Femeile de 45 ani, respectând aceste cerinţe, vor mai trăi respectiv 35,8 şi 28,6 ani.
Renumitul fiziolog rus I. P. Pavlov afirma „Omul poate trăi până la 100 de ani. Însă noi înşine prin nereţinerea noastră, haosul zilnic, prin adresarea ticăloasă faţă de organismul propriu, reducem acest termen până la cifre mult mai mici”.
Conform datelor unui grup de cercetători japoneji, omul este programat genetic să trăiască 120 ani fără să fie bolnav, numai că bolile nu ştiu acest lucru.
Viaţa este cel mai de preţ tezaur al unui om. Oamenii cel mai mult ţin să trăiască, dar în acelaşi timp cel mai puţin o preţuiesc. Longevitatea vieţii, sănătatea este determinată de o serie de factori, dar în mare măsură de modul de viaţă şi starea spirituală.
În diferite perioade istorice durata vieţii omului a variat în dependenţă de starea sănătăţii, de condiţiile social-economice:
în perioada paleoliticului şi neoliticului în mediu vârsta omului a fost 20 - 30 ani;
Roma Antică, în perioada renesansului – durata vieţii constituia 22 ani;
Anglia, în perioada morţii negre (ciuma), sec. XIV – durata vieţii 17 ani;
conform datelor statistice din sec. XVIII – XIX:
- Belgienii trăiau aproximativ 32 ani,
- Olandejii – 34 ani,
- Englejii – 33 ani,
- Nemţii, suedejii – 33 – 35 ani;
în SUA în anii 1800 în mediu durata vieţii era de aproximativ 32 ani.
în India în timpul colonizării - indienii – 30 ani, pe când englejii – 65 ani.
În toate timpurile femeile au avut prioritate cu câţiva ani (2 – 9 ani).
După datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii durata vieţii în diferite state variază:
Ţara
Femeile (ani)
Bărbaţii (ani)
Suedia, Norvegia, Niderlanda, Dania
77
71

Anglia
69
75
Franţa
68,5
76
SUA
67
75
China
50
50
Angola
33,5
33,5

Pe parcursul secolelor durata vieţii a variat. Sânt cunoscute date ce vizează existenţa multor persoane longevive, de exemplu:
Pelazi - 200 ani;
Galen (medic) – 140 ani;
Sofocl – 130 ani;
Socrate – 106 ani (a primit o doză mortală de cicută, fiind condamnat la moarte);
Hipocrat – 104 ani;
Glazco (întemeietorul mănăstirii Kenturep) – 185 ani;
Toibau Anieva (osetincă) – 182 ani;
H. Issec Nine (Turcia, Ancara) – 169 ani,

Platon, Pitagora considerau: să mori la vîrsta de 70 ani, înseamnă a muri aproape în leagăn.
Un studiu efectuat asupra unui număr mare de persoane în vârstă de peste 90 de ani şi cu o stare relativ bună a sănătăţii a dus la o concluzie foarte clară: toţi aceşti oameni erau la fel de diferiţi între ei cum este însăşi viaţa în situaţii deosebite; ceea ce unuia i se părea de mare importanţă, altuia i se părea neglijabil; dacă una dintre femei se luptase din greu cu viaţa, fiind, ca mamă singură, obligată să muncească peste 16 ore pe zi pentru a câştiga mijloacele necesare de trai pentru ea şi copii şi pentru a le putea oferi acestora şi educaţia şi îngrijirea necesară, altă nonagenară, dimpotrivă, fusese fiica şi moştenitoarea unică a unei familii foarte înstărite şi trecuse prin viaţă fără a cunoaşte nici un fel de griji: dar un singur lucru comun a fost constatat la toţi subiecţii studiului: fuseseră mulţumiţi, luaseră viaţa aşa cum era, priviseră diferitele situaţii cu calm, nu se enervaseră pentru fleacuri; iar la vârsta aceasta practicau multă mişcare, îşi făceau după puterile fiecăruia, exerciţiile zilnice, fizice sau de respiraţie şi dădeau mai multă atenţie meselor regulate decât celor copioase.
În acest context, merită să zăbovim asupra unui pasaj din cartea doctorului Sonderegger - Îngrijirea sănătăţii: „Urmărirea unui ideal este mijlocul cel mai bun pentru a atinge o vârstă înaintată şi a-şi păstra totodată tinereţea. Cel mai bun mod de refacere este acela de a ne ocupa timpul liber cu activităţi opuse celor legate de profesie sau practicate obligatoriu în fiecare zi. Şi gimnastica: un om fără gimnastică este ca un trunchi fără braţe şi picioare. Numai că gimnastica trebuie adaptată la fiecare individ în parte. Căci s-au văzut destule inimi împovărate de grăsime şi destule vase cerebrale fragile, care ar mai fi putut să îşi facă datoria ani buni, dar care sau rupt în urma unui efort neobişnuit”.
Modificări la nivel celular. Odată cu înaintarea în vârstă au loc modificări şi la nivelul organoizilor celulari. În structura reticolului endoplasmatic în perioada creşterii organismului predomină reţeaua granulară, iar odată cu îmbătrânirea celulei se transformă în agranulară.
În citoplasma celulară cu vârsta se modifică numărul poliribozomilor: în etapele timpurii ale vieţii lor le revine 83% din toţi ribozomii, iar spre bătrâneţe – 72%. Se schimbă poziţia mitocondriilor în celulă: cu cât organismul este mai tânăr, cu atât mai mult ele se concentrează în jurul nucleului, ceea ce oferă nişte condiţii mai prielnice pentru sinteza proteinelor. Este stabilit că în perioada creşterii şi dezvoltării intense a organismului are loc intens formarea mitocondriilor. Odată cu îmbătrânirea organismului mitocondriile se îndepărtează de la nucleu, asociindu-se în complexe aparte. Îmbătrânirea celulelor este însoţită de micşorarea volumului şi creşterii densităţii nucleului.
Toate celulele în dependenţă de capacităţile de dividere şi diferenciere pot fi devizate în 4 grupe. Durata vieţii I-lui grup de celule este de la prima dividere până la următoarea (unele celule epiteliale). Al II-lea grup include celule mai specializate, durata vieţii lor fiind ceva mai mare. De exemplu, eritrocitele trăiesc aproximativ 120 zile. Al III-lea grup include celulele ce sunt parte componentă a ţesuturilor, care au capacităţi de a regenera: distrugerea lor este însoţită de o dividere intensă a celulelor (celule hepatice, renale etc.). de exemplu, extirparea unei părţi a unui organ determină ca partea activă a ţesutului să crească prin sporirea numărului de mitoze. Cea de-a IV grupă include celule nervoase şi musculare înalt diferenciate, durata vieţii cărora poate fi echivalentă duratei vieţii organismului. Aproape toate celulele nervoase începând cu cea de-a 7 zi de la naştere pierd capacitatea de dividere mitotică.
În celule ce aparţin I-lui şi celui de al II-lea grup în decursul duratei de viaţă scurtă nu au fost estimate careva modificări vădite ale îmbătrânirii. În celule grupului III deja se pot identifica unele sau alte semne ale îmbătrânirii. Însă aceste modificări sunt mai vădite la celulele grupului IV. Ţinem să menţionăm, că celulele nervoase de rând cu înalta diferenciere îşi păstrează în decursul vieţii o cantitate mare de acizi nucleici, ceea ce asigură posibilitatea unei productivităţi înalte a sintezei substanţelor organice.
Evident, că aceste modificări la nivel celular induc schimbări a întregului organism, semne de îmbătrânire.
Longevitatea şi păstrarea până la adânci bătrâneţi a unei stări bune de sănătate sunt, în multe cazuri, determinate ereditar. Însă în primul rând activitatea fizică şi bucuria de a trăi sunt cele care menţin tinereţea şi prelungesc viaţa omului. Conform datelor statisticile cele mai longevive persoane sunt cele care în decursul vieţii lor au depus munci fizice grele, au fost mereu active şi nu s-au lăsat servite de alţii. Au vrut să atingă o vârstă înaintată şi să rămână sănătoase.
Musculatura poate fi întreţinută într-o stare optimă făcând multă mişcare, precum şi zilnic câteva exerciţii fizice care solicită toate membrele: rotirea braţelor, aplecarea capului în toate direcţiile, întinderea întregului corp, întinderea şi încrucişarea picioarelor; drumeţii, mers pe bicicletă, înot.
Este un fapt dovedit că un antrenament fizic regulat (de trei ori pe săptămână câte 20 de minute) asigură persoanelor de vârsta a treia o mobilitate crescută, o forţă musculară mai mare şi o condiţie generală mai bună. Stabilitatea osaturii se menţine prin mişcare şi solicitare fizică. Multe din bolile aşa-numite de bătrâneţe sunt provocate, în primul rând, de inactivitate. Ajuns la o anumită vârstă, nu este cazul ca omul să caute realizarea visului despre tinereţea fără bătrâneţe, ci să îşi fortifice organismul, să-şi întărească încrederea în sine şi să îşi crească rezistenţa prin practicarea moderată a sportului.
Odată cu atingerea unei anumite vârste, datorită reducerii activităţii inimii, ficatul este drenat mai slab, din care cauză creşte conţinutul de grăsime al acestuia. La o persoană în vârstă de 70 ani, capacitatea de eliminare este cu aproximativ 30% mai redusă decât în anii tinereţii. Din acest motiv, vârstnicii trebuie să aibă în vedere faptul că substanţele rezidaule din medicamente sînt descompuse corespunzător mai lent.
Timusul, glandă cu secreţie internă care contribuie la întărirea sistemului imun, se atrofiază treptat, până când, în jurul vârstei de 60 de ani, dispare aproape complet.
La bătrâneţe, informaţiile acustice sînt prelucrate mai greu de către creier, iar frecvenţele înalte sînt percepute mai greu. Datorită tulburărilor survenite în procesele metabolice, mulţi oameni în vârstă se plâng de vâjâituri în urechi, respectiv de ameţeli, datorate unor tulburări la nivelul centrului de echilibru. După vârsta de 50 ani, acuitatea vizuală începe să scadă, diferenţierea între nuanţele de culoare albastră şi cele de verde devine mai dificilă, constatându-se în perceperea generală a culorilor o influenţă crescândă a galbenului.
Dacă inima este foarte solicitată, ritmul cardiac nu mai poate fi accelerat la fel ca în tinereţe, însă inima transportă o cantitate mărită de sânge, asigurând, astfel, o circulaţie la fel de bună. Numai că, după efort, ea are nevoie de mai mult timp pentru a-şi restabili ritmul normal.
Cu vârsta, masa musculară şi conţinutul de apă din ţesuturi scad, în timp ce ţesuturile grase din organism cresc în proporţie de 30% faţă de nivelul din anii tinereţii. Densitatea ţesutului osos şi stratul cartilaginos din articulaţii încep să scadă mai devreme, şi anume în jurul vârstei de 30 de ani.
Numeroase cercetări au relevat faptul că, la un aport de calorii aflat la limita minimă a necesarului, fenomenele de îmbătrânire apar mai târziu şi mai puţin pregnant. Specialiştii consideră că vitaminele, în special vitaminele C şi E, încetinesc procesele de îmbătrânire. respectiv aşa numitele boli ale bătrâneţii. Sucurile naturale de fructe şi ceaiurile ajută la eliminarea acidului uric. Consumul de sare, zahăr (sub orice formă), prăjituri dulci şi alcool se reduce la maximum. Important este aportul permanent de lichide, asta fiind de minimum 1,5 l de apă minerală, ceaiuri sau zeamă diluată de fructe pe zi.
Organismul slăbit de vârstă trebuie fortificat printr-un aport crescut de substanţe minerale. Conform teoriei biochimice a dr. Schii Bler, pentru regenerarea celulelor, precum şi pentru fortificarea inimii şi sistemului nervos este recomandat remediul Kalium phos (fosfat de potasiu) D 6. De asemenea, datorită faptului că o dată cu înaintarea în vârstă creşte necesarul de calciu, este indicat Calcium fluoratwn D9, iar pentru menţinerea sănătăţii ţesuturilor conjunctive Silicea D 9 (alternativ, de trei ori pe zi câte 2 comprimate).
Memoria trebuie antrenată permanent, pentru că, printr-o solicitare continuă a creierului, funcţiile acestuia se diminuează mai lent. Nu încetaţi niciodată să învăţaţi. După cum afirmă renumitul profesor de geriatrie dr. Blechmann, capacitatea de a gândi se reduce numai în mică măsură o dată cu înaintarea în vârstă. Din cele iniţial 100 de miliarde de celule cerebrale, până la vârsta de 65 de ani omul pierde numai aproximativ o jumătate de miliard, iar scăderea capacităţii de concentrare, este foarte frecvent numai rezultatul unei insuficiente solicitări a creierului.
A îmbătrâni în mod pozitiv înseamnă a păstra permanent contactul cu tinerii, indicată fiind asocierea sau aderarea la o asociaţie, la un club, la o societate. Important este schimbul de idei, ca şi angajarea pentru o cauză anumită. O atitudine pozitivă înseamnă, de asemenea, a-şi propune permanent anumite scopuri şi a depune eforturile necesare pentru a le atinge, a lua iniţiativa fără a aştepta neapărat propuneri de la alţii. A râde mult (de exemplu a urmări comedii cinematografice sau teatrale, a citi cărţi umoristice) înseamnă a lua medicamentul ideal împotriva îmbătrânirii spiritului şi sufletului. Iar dragostea rămâne cel mai important în viaţă, şi anume nu numai dragostea faţa de alţii, ci şi faţă de propria persoană. De aceea, nu ezitaţi să vă răsfăţaţi din când în când, să vă faceţi o bucurie sau un dar. Iată câteva gânduri despre bătrâneţe extrase din volumul „îngrijirea sănătăţii" de dr. Sonderegger: încăpăţânarea şi suspiciunea bătrâneţii sunt urmarea necesară a unui metabolism spiritual încetinit. La bătrâneţe, caracteristicile personale ale omului devin mai pregnante. De aceea, printre vârstnici găsim atât firile cele mai plictisitoare, cât şi caractere de cea mai înaltă nobleţe, şi am face bine dacă am avea grijă ca noi înşine să îmbătrânim lent, aşa cum se învechesc vinurile; căci numai vinurile bune capătă spirit prin învechire.
Cel care a trăit şi a muncit din plin, moare cel mai uşor. Celui ce se va duce, asigură-i odihna şi liniştea. Atunci când ochii şi mâinile lui refuză să-şi mai facă datoria, cuvintele tot le mai înţelege. Auzul este cel ce moare ultimul.

**Hormonii cadaurilor: aşteptării – enkefalinele; dacă cadoul corespunde aşteptării se eliberează instantaneu un mesager chimic – dopamina, hormonul plăcerii, dacă darul nu vine, se observă o scădere a enkefalinelor, ceea ce creează o senzaţie de frustrare.